Primul lucru la care te gândeÅŸti când auzi numele Eugene Ionesco este măreÅ£ie. Apoi realizezi că a fost un geniu al teatrului ÅŸi că trebuie să vezi măcar o piesă a lui pusă în scenă. AÅŸa am făcut ÅŸi eu; am fost fermecată de opera „Scaunele” încă din liceu ÅŸi când am avut ocazia să merg la teatru să o văd nu am ezitat ÅŸi am sperat că voi descoperi o parte din viziunea lui Ionesco asupra vieÅ£ii.
Când am citit prima dată opera „Scaunele” m-am întrebat cum o piesă de teatru poate capta atenÅ£ia având în distribuÅ£ie doar doi actori, iar la această întrebare mi-am răspuns singură la sfârÅŸitul spectacolului de la Teatrul Bulandra. Acesta a fost de neegalat, Oana Pellea ÅŸi Răzvan Vasilescu au ÅŸtiut cum să ne Å£ină cu sufletul la gură, au dat tot ce aveau mai bun pe scenă ÅŸi au reuÅŸit să ne conducă de la zâmbete la frunÅ£i încruntate ÅŸi uimire.
Piesa pune accent pe singurătatea celor bătrâni, pe dorul acestora de tinereÅ£e, de vremurile când se simÅ£eau importanÅ£i, dar ÅŸi pe ideea unei vieÅ£i care se vrea a fi împlinită ÅŸi în care faptele nu au fost zadarnice. Ei nu vor să renunÅ£e la tinereÅ£e, vor să creadă că încă mai au ceea ce aveau odată, iar prin aceste metafore Ionesco ne arată golul în care ne zbatem, căutarea propriei identităţi ÅŸi a unui scop care să ne justifice faptele, dar ÅŸi toata existenÅ£a noastră în sine.
