“Un actor trebuie sa poata doua lucruri: sa stie textul si sa nu darame decorul, restul vine de la sine daca ai talent." – Dem Radulescu
Asadar, care e factorul comun? Liantul in replici, circumstante, scena dintre doi uriasi intr-o lume de micime: Dem Radulescu si Toma Caragiu?
Se numeste Marian Despina si are 50 de ani. E actor la teatrul “Toma Caragiu” din Ploiesti si l-a cunoscut personal pe cel poreclit Bibanul.
In continuare, National Magazin reda, in premiera si exclusivitate, povestea actorului despre monstrul scenei romanesti, Dem Radulescu.
<< La inceputul anilor '70 din secolul trecut, eram un copil dintr-un sat destul de amarat din judetul Valcea. Tatal meu, care era sondor si nu CAP-ist, deci cu posibilitati materiale, a fost primul care si-a introdus curentul electric in gospodarie. Asa am avut parte de televizor; pe atunci aveam doi actori pe care-i iubeam, Dem Radulescu si Grigore Vasiliu Birlic. Birlic a disparut repede, mai tarziu a venit Amza Pellea cu acel Nea Marin, si mi-a placut si el, acel personaj Suca parca era din satul meu. Dem Radulescu a ramas in inima mea, pe atunci nu banuiam ca-l voi cunoaste ca om si profesor de Arta Actorului.
Dem Radulescu era un om fascinant, eu am dat de cinci ori la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie Bucuresti, imi pusesm speranta in el cand era in comisia de examinare, aveam senzatia ca ma place ca si candidat. Si mai tarziu am aflat ca asa a fost. Imi povestea ca i se spunea Bibanul inca din clasele primare; tatal lui era responsabil la un aprozar in Ramnicu Valcea, iar intr-o zi i-au adus peste sa vanda la aprozar. Micul copil Dumitru Radulescu a luat un peste – un biban, si l-a dus la scoala. Asa i-a ramas porecla.
Ca profesor era foarte exigent, dar om cu hachitele lui. Facea pasiuni din anumiti studenti si nu-i putea suporta pe unii, eu am avut norocul sa fiu printre favoritii lui, desi n-am fost la clasa lui, asta si din cauza ca eram valcean ca si el. L-am vazut in foarte multe spectacole de teatru, sa iau ca exemplu "O scrisoare pierduta", de I. L. Caragiale; la televizor, tot in anii copilariei, l-am vazut in personajul Catavencu (regia lui Sica Alexandrescu). De fapt el spunea c-a fost descoperit, ca multi altii, de acest regizor Sica Alexandrescu. Apoi, cand am ajuns la liceu in Bucuresti, l-am vazut, in aceeasi piesa, in rolul Cetateanului Turmentat (Teatru National, regia Radu Beligan) – o montare care nu mi-a placut asa mult. Apoi , la teatrul Bulandra, in celebra montare a lui Liviu Ciulei, Bibanul era Farfuridi – o interpretare memorabilia!
Apoi, mai pot sa pomenesc de spectacolul de la National: "Peripetiile bravului Soldat Svejk" dupa romanul cehului Hasek; Dem Radulescu era acel soldat, piesa tinea aproape 5 ore, iar el era de-o energie fenomenala.
Si multe alte piese.
Dem Radulescu avea ultima lectie de Actorie care suna cam asa: "Draga, uitati tot ce v-am invatat eu, a fost o prostie, un actor trebuie sa poata doua lucruri: sa stie textul si sa nu darame decorul, restul vine de la sine, daca ai talent”.
Am mers odata, de la Institutul de Teatru pana la Teatrul Bulandra, pentru ca seara avea spectacol acolo; a intrat intr-o alimentara sa-si cumpere o ciocolata. Vanzatoarea, o tanara, nu putea sa tina ciocolata in mana de ras – el nu facuse decat sa ceara, foarte serios, o ciocolata. Dem Radulescu era un om fascinant. In teatru, el credea in personajele puternice: "nu trebuie sa interpretezi tu un personaj negativ in sinea ta; chiar daca il joci pe Hitler, tu fa-l puternic, lasa publicul sa decida daca esti personaj pozitiv sau negativ".
Bibanul stia sa spuna o gluma ca nimeni altul, avea vocea lui inconfundabila, respiratiile lui, mirarile lui.
Dupa 1989, insa, s-a intamplat ceva cu el. Parca nu mai era lumea lui, ceva nu era in regula in raportul lui cu Universul inconjurator. Mi-aduc aminte de ultima noastra intalnire; ne-am vazut in toaleta la teatrul Mic, la o premiera in care juca sotia lui, Adriana Schiopu.
Dar as vrea sa spun atat de mult despre Bibanul si reusesc sa spun foarte putin.
Dem Radulescu era ca o lumina. O data, eram cu el in cabina teatrului Bulandra, trebuia sa intre-n scena la piesa "Secretul familiei Posket”. Prima replica a dat-o din culise. Lumea doar i-a auzit vocea si l-a aplaudat frenetic.
Tatal meu s-a mandrit mult timp cu mine acolo, la sonde.Ii trimisesem o fotografie cu mine si Bibanul, eram intr-o pauza de cursuri la Institut. >>
In memoria lui Dumitru Dem Radulescu (1931 – 2000).
