Hipodromul din Ploiesti este singurul hipodrom de trap, activ, din Romania. Acest lucru ar trebui sa ii dea un plus de valoare si o motivatie puternica pentru investitii. Dar istoria recenta si baza materiala actuala nu dovedesc aceste lucruri. Hipodromul ploiestean se “zbate”, in prezent, intre o traditie respectabila si actualitatea dezolanta.
„Inca o data, un calaret roman a biruit.” Asa isi incepea savantul Nicolae Iorga una din cronicile sale sportive din revista „Neamul Romanesc” dupa o mare victorie la Londra a calaretului Felix Topescu. Un nume ce probabil ca nu produce nicio reactie speciala pentru simplul spectator, dar despre care pasionatii de calarie stiu ca a reusit sa cladeasca o adevarata sala de trofee, cu 514 premii in 133 de concursuri, dintre acestea 32 fiind internationale.
Perceput fie ca mijloc rudimentar de deplasare, ca modalitate de relaxare si destindere , ca element utilitar in agricultura, ordinea publica sau diferite terapii cu animale, sau pur si simplu ca un animal de ferma – calul este, fara indoiala, o fiinta ce necesita atentie, rabdare si echilibru si care, la randul ei, starneste experiente si emotii naturale si profunde.
In mitologia greaca, poezia, adica basmul, visul si gandul calator aveau un mesager de incredere. Acesta se numea Pegas; si era cal; si avea aripi, dar nu va ganditi la aripi ca ale pasarilor, pentru ca pasarile – prin natura lor sunt condamnate sa zboare – pe cand calul are capacitatea de a alege intre trap sau „galop in aer”. Continuand cu aceasta unica metafora, Pegas – ca precursor al cailor si emblema a esentei acestor animale, il ducea in line planari in plin vazduh doar pe acela cu care lega o stransa relatie de prietenie – pentru ca sa crezi despre calaret ca este „stapanul” calului este, pe cat de superficial, pe atat de gresit; deoarece intre cele doua trupuri se strang corzile imperceptibile ale prieteniei ca intr-un tot unitar.
Afland ca duminica este zi de concurs la Hipodromul de pe Soseaua Bucuresti, la intrarea sudica in orasul Ploiesti, si ca, neoficial, pregatirile incep inca de la orele 8 si jumatate – 9, m-am vazut fortat sa fiu din nou matinal, pentru a nu pierde primele momente ale unei noi experiente.
Plecand de la principiul ca aparentele insala, am decis sa nu ma las influentat de aspectul portii principale de acces – o constructie ponosita, terna, cu o inscriptie mare deasupra intrarii, care prezinta cu rigiditate sovietica denumirea locatiei: “Hipodromul Ploiesti”, flancata de doua seturi de steaguri: deja proverbialul tricolor si cercul de stele al Uniunii Europene. Astfel ca am pasit prin poarta cu mare interes si emotie. V-am spus putin mai sus ca aparentele pot insela; aici nu a fost cazul. Ceea ce in perioada comunista era un mare punct de atractie locala dar si turistica – cand, asa cum mi-a spus un batran inginer al orasului, lumea venea in numar foarte mare sa se destinda privind dezlantuirea cailor pe pista si sa parieze sume deloc de neglijat – acum mi s-a infatisat ca o panorama dezolanta a unui sport elegant si spectaculos.
Pasesc usor nesigur pe pista de trap si ma indrept catre grajduri. Palcuri timide de oameni se ivesc in vreo doua-trei margini ale pistei – un numar infim fata de capacitatea de locuri a Hipodromului; ceea ce se presupune ca au fost tribunele in trecut, acum se prezinta ca un loc numai bun de adapost pentru oamenii strazii. Parinti cu copii, cativa tineri de prin apropiere si rudele jocheilor – asta e publicul din duminica aceasta. “Nici nu o sa vezi mai multi”, imi spune cu un zambet amar Oana – studenta la medicina veterinara in anul 6 care s-a oferit sa imi arate cat mai multe din Hipodrom. “Eu vin aici de patru ani si nu tin minte sa fi fost vreodata public masiv.” Si cum sa o combat cand vad in ce hal a ajuns locul asta? De ce asa? Pentru ca interesele egoiste primeaza in purul spirit romanesc si de fiecare data zona nu a fost decat vanata pentru potentialul ei financiar urias.
In perioada 2005 – 2009, Hipodromul s-a aflat in concesiunea firmei italiene de specialitate – Ippodromi & Citta, dupa care Primaria Ploiesti a recastigat drepturile asupra acestuia, pe motiv ca italienii nu si-au respectat unele “clauze de investitii” – desi acestia au reamenajat pista, in 2007 si promisesera sa investeasca in jur de 4,5 milioane de euro.
Acum se ridica intrebarea: ce face administratia locala a Ploiestiului pentru repornirea Hipodromului? De la fata locului se poate da un singur raspuns: nimic. Desi au facut un concurs de design in 2010, privind arhitectura noului Hipodrom si au lansat promisiuni mari si sume de bani si mai mari (de la 10 pana la 50 de milioane de euro investitii in Hipodrom), consilierii locali se incurca in legislatia greoaie si, mai ales, in interese private uriase. Decis sa intru cat se poate de adanc in problema, am cerut Primariei Ploiesti toate informatiile disponibile despre valoarea investitiei ce urmeaza facuta in Hipodrom, precum si detalii despre proiectul propriu-zis. Raspunsul? – “Referitor la valoarea acestei investitii, va informam ca este doar o valoare estimativa, deoarece studiul de fezabilitate este in lucru si pana la terminarea acestuia nu putem sti valoarea totala. De asemenea, va aducem la cunostinta ca este vorba despre un singur proiect, si nu despre proiecte integrate.”
In plus, am fost indrumat catre un document on-line de aproximativ 380 de pagini, intitulat “Planul Integrat de Dezvoltare al Polului de Crestere Ploiesti – Prahova”, unde mi s-a spus ca voi gasi informatiile referitoare la reabilitarea Hipodromului Ploiesti. Precizia Biroului de Presa al Primariei Ploiesti poate arata cat de dornici de o informare publica cat mai exacta sunt autoritatile ploiestene.
Caii hipodromului – mandrie si pasiune in ritm de trap
Sarlatan, Gyngys-Han, Sahara, Taco, Venroy, Carlos sau Ariana sunt cateva din numele cailor pe care ii gasesc in gradjuri. De fapt, nu toti sunt in grajd, unii sunt deja in prima cursa – precum Isprava, un cal nascut in 2006 din tatal Orologiu si mama Importanta – asa cum scrie pe tablita informativa, pe care o gasesc pe aproape toate custile. Altii, precum Barcelona – o frumusete de iapa nascuta in 2004, sunt pregatiti chiar in acel moment pentru cursa urmatoare.
Intre timp, aud in boxe ca prima cursa are ca invingator calul nr. 3. Am uitat sa mentionez ca acea cladire parasita de care va spuneam mai devreme, presupusa tribuna, este folosita pe post de turn de observatie si “birou” al crainicului, care anunta informatiile fiecarei curse si eventualele modificari de ultima ora.
Revenind la grajduri, vreau sa spun ca de la inceput am avut parte de o surpriza extraordinara: ea se numeste Doina si este un ponei in varsta de trei ani de culoare rosie-aprinsa, cu “ghete” imblanite, albe. Este foarte docila si se ataseaza repede de oameni. De fapt, cel mai izbitor si expresiv aspect al acestor animale cred ca este reprezentat de ochi. Mi-e nespus de greu sa leg in cuvinte ce simt atunci cand imi las mana mirosita de ei, ii ating usor incordat cu varful degetelor pe botul lunguiet si incep sa le castig increderea. “Sunt, indr-adevar, niste animale extraordinar de inteligente si traiesc din plin, chiar daca nu o prea arata.”, imi zambeste Oana, de fapt nu mie, ci lui Ulise; Ulise e un pur sange englez, nascut in 2001, tatal lui se numeste Telemah si mama Ursita. E tuns periuta, in stil militar. “Asta e nazbatiosu’ meu, e preferatul meu!”, se mandreste fata. Si vad clar de ce: nu trec 10 secunde de cand ii stau in fata si deja ma pomenesc cu doua buze imense dandu-mi tarcoale la nas. “Ranjesti la mine, hotule?”. “Nu, acum te verifica, pentru ca in interior, sub buze are niste senzori sensibili cu care simte omul”, ma dezarmeaza Oana. Deci nu ranjea la mine, ci eram doar suspect pentru el.
Ei bine, cu Carlos, intalnirea a stat cu totul altfel: de rasa cal de trap romanesc sau trapas – cum spun oamenii de la gradj, Carlos se trage din tatal Hinterland si mama Cuta si are varsta de 8 ani. “E inca fraged, tinand cont ca ei o duc pana la 18-20 de ani cel putin.”, imi explica Oana, in timp ce o ajut sa deschida usa masiva de la cusca lui Carlos. Cu parul lung si negru, acesta e mereu curios dupa toti si toate, ii umbla ochii de parc-ar fi securist si da din cap cand ma vede ca pun mana pe agenda si pix; a inteles ca tocmai a devenit subiect de presa si incearca sa se dea bine pe langa mine: ma impinge usor cu botul, imi miroase carnetul de notite si se lasa mangaiat pana imi obosesc mainile. La final, cand dau sa plec de langa el, ma ciupeste usor de geaca, sacalul. Ca sa vezi, Carlos Sacalul!
Dar ochii, ochii lor spun totul. Poate ca mai prind cate un nechezat sporadic, un “oftat” puternic sau un “ranjet”, dar totul e in ochi. Acolo e magia, spiritul si “miezul” cabalin. Acolo sa cautati dupa povestea sincera a vietii lor. Acolo sa mergeti daca veti cauta vreodata emotie si simpatie pure. Se spune ca lucrurile cele mai frumoase nu au explicatie si asa e. Nu reusesc sa inteleg cum transmit ochii calului mai multe decat toate cartile de specialitate scrise si nici nu vreau. Cum o privire ochi in ochi imi starneste cel mai sincer si profund zambet, o stare de liniste si caldura. Pentru ca asta emit ochii cailor: caldura, caldura si intelegere. De la Venroy, robustetea si mandria inchegate intr-un pachet urias de muschi, simt parca cea mai intensa privire prin ochiul sau intunecat, mai ales atunci cand decide sa isi culce capul butucanos, dar fluid, pe umarul meu; am spus ochiul pentru ca cel stang ii este lezat, “da’ nu conteaza, tot il mai scoatem sa faca miscare.”, imi spune unul din ingrijorii grajdului. Poate parea periculos, asa am crezut si eu, totusi “stiu un cal care era orb de ambii ochi si l-a luat cineva si l-a folosit la caruta pana a murit. Mergea fara probleme.”, ma uimieste acelasi ingrjitor. “Ei sunt viata mea, din ’90 lucrez aici; deja nu mai e un simplu loc de munca. E o placere!”, isi inalta omul, capul, semet. “Da’ nu stiu ce-o sa fie de acu’ incolo; vad ca astia inchid hergheliile din tara, pe rand.”, mi se destainuie, oftand.
Avand in vedere starea avansata de degradare in care se prezinta majoritatea grajdurilor, fara sa-l mai iau in considerare pe cel cu geamuri sparte, grilaje ruginite si tencuiala, de fapt fara prea multa tencuiala, vreau sa stiu cati cai sunt inregistrati in Hipodrom. Tot la Oana ma duc dupa informatie. “Nu stiu exact, pentru ca vin si pleaca din ei. Plus ca aici isi tine caii si Politia Locala, cea calare.”, gesticuleaza studenta pasionata de cai, spre grajduri. “Dar toti caii au cip de recunoastere. Asta pentru statistica si evidenta constanta si cat mai precisa a lor.”, aflu in timp ce mai inspir o doza de miros specific din grajduri.
Imediat cum ies din grajd observ o miscare noua pana acum; undeva in spate, un cal da cercuri: “E o lectie de calarie!”, tot Oana imi da informatia, prompt. E Sahara, are cinci ani si rasa cal de sport romanesc. O pustioaca sta putin incordata pe Sahara, in timp ce nea’ Cristi – instructorul de calarie sta in centrul cercului si dirijeaza calul. “Acum e la liber!”, imi spune nea’ Cristi cu un ochi la mine si cu unul la reactiile Saharei, pregatit oricand cu un bici in mana si cu comenzi vocale autoritare, adica pustoaica detine controlul total al calului, fara ca instructorul sa o mai tina legata. Admirabil echilibrul, tenacitatea si mandretea cu care Sahara o face pe fata sa salte ritmic si sa zambeasca larg.
Privind felul in care Sahara primeste comenzile reusesc sa inteleg de ce italienii de la Ferrari au calul cabrat ca emblema: fascinatia acestor animale sta, de fapt, in capacitatea lor de a se disciplina usor dar si de a sti sa sa se faca admirate si respectate. Saltand usor si ritmic pe spinarea lor esti incantat si contrariat simultan, stiind ce forta au si de ce “explozie” sunt capabile.
Urmarind-o pe Sahara in “cercurile” ei, Oana imi spune cate ceva si despre slabiciunile cailor: “cele mai dese probleme sunt in zona tendoanelor, la incheieturile picioarelor, in partea de jos. Desi sunt foarte rezistenti la efort, caii trebuiesc verificati periodic la tendoane si copite. Este esential pentru buna lor dezvoltare corporala. Pe langa asta, cele mai comune probleme sunt cu parazitii intestinali, niste viermisori care pot disparea cu medicamentatia corespunzatoare. Oamenii de aici stiu ce si cand trebuie verificat in sensul asta.” De altfel, “desi ar trebui sa primeasca un regim alimentar mai puternic fata de cel al cailor de ferma, ca sa zic asa, aici nu se intampla. Adica nu sunt slabi, dar nici nu se scalda in mancare.”, imi mai arata Oana. Caii nu sunt slabi, asa e, ar fi o minciuna sa spun altfel, dar cert e ca nu toti sunt in bunastare. Studenta continua, in timp ce urmareste ba cursa, ba caii ce ies si intra din si in grajduri, ba pe Sahara, ba pe oamenii de langa pista: “E ca la oameni. Un atlet de performanta e clar ca trebuie sa aiba o alimentatie cu mult peste cea a unui simplu om. Daca nu, randamentul nu va putea fi la capacitate maxima niciodata.”
Cu aceasta scurta lectie de zootehnie, o luam la pas pe langa pista.
Ziua de concurs se apropie de final, in timp ce doctorul veterinar oficial al gradjurilor, doctorul Ieleschi transmite prin statia de emisie-receptie ultimele modificari in cursa finala: “Turnu’!”, se ratoieste el cu haz la baietii de la ultimul etaj al darapanaturii pretentios numita tribuna. In ultima cursa castiga, cu un puternic simbolism, calul cu nr. 1, Sara Roll – dupa ce a parcurs distanta de concurs de 1.600 de metri in 1 minut si 24 de secunde.
Dupa ce este afisat steagul alb la grajduri, semn ca jocheii si caii lor pot intra pe pista la incalzire si dupa ce este inlocuit cu cel rosu – ca semnal de pregatire a startului, ultima cursa inseamna si finalul concursului din aceasta duminica. Moment in care imi consult ceasul pentru a constata ora 12 fara 20. Deci undeva la doua ore – atat a durat spectacolul. Pentru ca in pofida infrastructurii bazei si a ignorantei administratorului – indiferent care – am trait un real spectacol, cel al naturii cailor.
Un vechi proverb arab spune ca: “Raiul pe pamant este pe spinarea calului.” Nu voi sti asta pana nu voi urca eu insumi in sa – atunci poate voi atinge o farama de rai. Ceea ce stiu sigur este ca trairile langa cai sunt extraordinar de intense si sincere, exact cum sunt si aceste splendide creaturi. Si, ca sa reiau usor modificat citatul din introducere, inca o data prietenia adevarata a biruit – pentru ca, trecand peste neajunsuri materiale si financiare si disparitia gloriei de odinioara a acestui sport, o mangaiere calda pe grumaz, un ghiont cu botul si o privire a acelor ochi inseamna ca ai un prieten adevarat, fara cuvinte de prisos.
