Sub masca de personalitate puternica ce impune respect se ascundea un om care s-a ‘luptat’ cu viata. Poate ca unii dintre noi nu stiu ca marele geniu roman, neavand bani sa-si platesca chiria, s-a retras intr-o pestera, indepartata de oameni, pentru gandurile sale launtrice. Odata intrat in pestera, Eminescu dormea pe un pat de fier cu vergi, avea ca mobilier o masa de brad si doua scaune, o donita cu copac si o cana de apa, adica obiectele unui interior primitiv, cu care era obisnuit din copilarie. Toate acestea nu erau elemente ale mizeriei, ci ale rusticitatii sale.
Cariera de jurnalist a lui Mihai Eminescu a inceput in momentul in care a ramas pe drumuri, fiind hartuit de rautatea oamenilor. Junimistii ii sar in ajutor si ii gasesc in final, cu multa greutate, un post umil, acela de redactor-administrator si corector al unei gazete, intitulate ‘Curierul de Iasi’.
Desi munca la aceasta gazeta, pe care poetul o numea in dispret ‘foaia vitelor de pripas’, era lipsita de orice satisfactii morale si materiale, Eminescu a scris articole atat de pline de constiinciozitate si de doctrina, incat ne este penibil sa ne gandim ca o activitate atat de remarcabila s-a irosit in coloanele unei foi obscure.
Incepand de la 1 iulie 1876, cronicile teatrale, desi nesemnate, poarta intiparirea spiritului eminescian, prin stil si vocabular, dar mai ales prin impunerea punctului de vedere si raceala tehnica a pretuirii actorilor.
In general, stilul articolelor lui Eminescu nu avea nimic din banalitatea si improvizatia gazetareasca, pentru ca poetul, om cu principii politico-economice si cu latura filosofica, punea pe hartie, in prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrina organica ce s-a dovedit statornica.
Cum Eminescu nu avea la acea epoca decat vreo 27 de ani, varsta la care omul creator priveste cu incredere viitorul, legenda vietii proletare a lui Eminescu devine o problema psihologica si biografica de oarecare curiozitate.
Mai toate amintirile contemporane sunt nascute din dorinta de a explica nebunia poetului prin dezordinea vietii sau in mustrarea socialista adusa societatii, de a fi lasat pe marele ei exponent intelectual sa moara de foame.
Atunci cand nu lucra la redactie, poetul sta inchis in casa, compunandu-si operele literare intr-o absenta desavarsita de lumea inconjuratoare.
Nevoia de independenta economica si morala este poate ceea ce a apasat cel mai mult pe Eminescu, nerabdator de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma carora isi pierduse pentru totdeauna nadejdea unei sinecuri care ar fi fost totusi asa de fructuoasa pentru cultura tarii.
Aceasta fire a fost cauza unui conflict ce s-a ivit intre Eminescu si dl Mircea, directorul Tipografiei Nationale, de unde se imprima ‘Curierul’. Dl Mircea, fiind legat prin interese profesionale de dl Pastia, primarul orasului, care era atacat intr-o foaie locala, „Steaua Romaniei”, l-a rugat pe poet, om cu condei, sa scrie cateva randuri de aparare pentru primar.
Majoritatea redactorilor din lume au facut asemenea servicii inofensive prietenilor si cunoscutilor, insa Eminescu, care era nevoit sa se hraneasca doar cu nuci, a refuzat sa faca acest lucru, raspunzand demn ca nu-l cunoaste pe dl Pastia, iar astfel nu poate emite nici o opinie buna sau rea sub propria semnatura.
Dl Mircea propune atunci sa faca singur articolul, dar sa-l semneze poetul. Cum era de asteptat, Eminescu refuza cu desavarsire, replicandu-i ca nu intelege ca stilul unui om care nu stie sa scrie sa treaca drept stilul sau, si ca nu vrea sa fie amestecat intr-o oala cu oricine, adica dl Mircea ar fi o nulitate.
In urma acestui conflict, Eminescu a fost constrans sa se retraga din redactia gazetei, dupa un an de munca stearpa. Iar cum prietenii la nevoie se cunosc, junimistii ii propun sa vina la Bucuresti, unde il astepta un loc de munca de redactor la tanara gazeta conservatoare “Timpul”.
Astfel, anul 1877 il gaseste pe Eminescu activant la cotidianul bucurestean “Timpul” . Evenimentele din aceasta perioada, concurenta intre liberali si conservatori, cereau o gazeta cu vasle bune si schelet doctrinar solid. Junimistii l-au chemat asadar pe Eminescu, care nu avea nevoie sa-si insuseasca o doctrina politica straina de sine, ca gazetarii de profesie, ci numai pentru a-si castiga existenta. Eminescu era junimist si conservator prin structura, prin cultura, prin cercul literar caruia ii apartine si prin ura liberarilor, care il lasasera pe drumuri.
“Timpul” a devenit, de fapt, un organ de expresie al poetului, dupa cum, din punct de vedere redactional, sedea, dupa un an numai, pe umerii sai.
Eminescu este numit in februarie 1880 redactor sef si incepe sa dea orientare politica ziarului.
Publica o serie de articole "Studii asupra situatiei", concentrandu-se mai ales pe viata politica interna. Este o perioada de maxima intensitate in activitatea sa. La 1 ianuarie 1882, este inlocuit la conducerea ziarului “Timpul”, unde vine ca redactor-sef Grigore G. Paucescu.
Eminescu ramane redactor pentru partea politica. Publica trei articole pe saptamana si urmareste presa straina, in special pe cea germana. Totusi, activitatea sa publicistica, incepand cu anul 1883, nu mai este la fel de intensa.
Se inscrie in “Societatea Carpatii” infiintatai in 24 ianuarie, cu scopul de a sprijini lupta nationala a romanilor de sub stapaniri straine. Isi reia activitatea publicistica in noiembrie 1888 prin colaborarea la “Romania libera”. Pledeaza in articolele sale pentru schimbarea relatiilor de munca pentru a veni in sprijinul “celor nemultumiti”.
De la "Romania libera" trece la "Fantana Blanduziei" cu care colaboreaza in perioada decembrie 1888 si in ianuarie 1889. Publica articolul ”Fantana Blanduziei”, ca editorial programatic, cu aprecieri asupra filozofiei germane si a vietii politice europene. In 11 decembrie apare editorialul “Fond si forma”, pledoarie pentru reformele in sprijinul populatiei productive.
Pe 1 ianuarie 1889, isi incheie activitatea jurnalistica, in “Fantana Blanduziei”, cu articolul ”Ziua de maine” , pledand pentru mentinerea pacii in Europa.
Eminescu a fost un om de geniu, avea un ‘sentiment tragic al vietii’; ca toti cei ce exploreaza pana la esenta singuratatea si durerea umana, Eminescu nu refuza niciodata sa accepte realitatea…Si realitatea pentru el era izolarea Omului in Cosmos.
Omul se naste si moare in singuratatea absoluta, dar aceasta singuratate e populata de vise, de himere si de iluzii.
Eminescu, prin propria viata, ne-a predat o lectie de modestie ; s-a ridicat cu capul plecat, dar a cazut cu fruntea sus !
