Lansat in 1999, filmul regizat de David Fincher si bazat pe cartea cu acelasi nume a nihilistului Chuck Palahniuk schimba ceva in cursul cinematografiei moderne.
Ce anume e greu de delimitat, pentru ca filmul e complex, impulsiv si filozofic.
“Fight Club” se concentreaza pe trei personaje: Naratorul (Edward Norton), Tyler Durden (Brad Pitt) si Marla Singer (Helena Bonham Carter).
Ed Norton si Brad Pitt – o asemenea combinatie de actori nu poate da gres. Si nu a dat.
Povestea Naratorului incepe prin prezentarea intrigii: insomnia care il arunca pe acesta intr-o dimensiune imponderabila.
Om mediocru, angajat asemenea, protagonistul este emblema americanului capitalist. Consumator letargic, Naratorul isi consuma banii pe tot felul de inutilitati, sub confortul psihic al coruperii economiei de consum: “cumpar asta pentru ca sigur imi va trebui”.
Din ce in ce mai sensibil la uzura psihologica la care e supus, Naratorul isi regaseste somnul si linistea in cercurile bolnavilor anonimi; acolo – indiferent de boala, acesta se echilibreaza interior prin plans. E simplu, plange si doarme; nu plange, nu doarme.
Atunci cand aceasta fina balanta e brutal distrusa de aparitia altei “turiste” – Marla Singer, avand efect de oglinda asupra sa, Naratorul recade in abisul nesomnului.
De aici totul o ia razna; apare un fabricant de sapun, un american atletic fascinant – Tyler Durden. Acesta este, fara indoiala, unul din cele mai bune roluri din cariera lui Pitt.
Tulburator prin mesaj, magistral in interpretare, Durden inseamna pentru viata Naratorului o adevarata terapie prin socuri.
Odata cu introducerea in scena a lui Tyler Durden, ne sunt dezvaluite in cel mai sclipitor mod cateva din putinele axiome si adevaruri ale vietii.
Prin faptul ca dezbina iluzia sigurantei publice cu care ne sunt injectati creierii, prin aceea ca scutura natura umana de “praful” unei societati din ce in ce mai vegetative si prin crearea “Fight Club”, Durden umileste toate principiile si credintele unui sistem social schizoid.
Filmul debordeaza de scene si dialoguri care isi dovedesc valoarea si inspiratia progresiv cu trecerea anilor.
Prin ce se manifesta “Fight Club”? Prin Durden si Naratorul care – legati intr-o chimie animalica prin Marla Singer, intr-un triunghi sexual cu deranj – pun bazele unei intregi filosofii de viata prin reteaua de cluburi de lupte underground, cu perceptii politice profund anarhiste si un fel provocator de a aborda viata – Proiectul Mayhem.
O validare pentru unii, o revelatie pentru altii, nimic pentru cei mai multi – “Fight Club” inseamna o prodigioasa armonie a sinelui cu realitatea in care optimismul e infierat si terfelit in noroi.
Proiectul Mayhem inseamna mult mai mult decat nivelarea de infatisari si alinierea spiritelor, e simbolul de netagaduit al puterii unei idei.
Filmul isi aroga dreptul de a-si crea propriile tipare; monologul lui Durden din mijlocul filmului, cu privire la societatea de consum si iluziile ei, este transpunerea clara a rascoalei aparent uimitoare ce a incendiat bucati din Londra, acum cateva saptamani.
Toate astea le promoveaza Tyler si Naratorul in interiorul Proiectului Mayhem, un organism pluricelular autotrof, ce urmareste colapsul istoriei finaciare si instaurarea unui nou “echilibru economic”.
Filmul a fost rasplatit cu o nominalizare la Oscar in 2000 pentru cele mai bune efecte si editare de efecte audio, alte 14 nominalizari si patru premii. Cat despre Box Office, bugetul filmului indica estimarea de 63 de milioane USD, iar incasarile au insemnat circa 71 de milioane de dolari la nivel global, exceptand Statele Unite.
Toate acestea pentru etalonul in “mind-fucking” cinematografic, un adevarat Pay-Per-View anarhic – “Fight Club”.
