Desi istoria nu a fost punctul meu forte, intotdeauna am fost mandra ca stiu ce zi este astazi. Nici un interviu din acelea tip sondaj de strada nu m-ar fi prins in off-side la intrebarea “Ce sarbatorim la 24 ianuarie?”. Primul stegulet tricolor zarit in drum spre munca la retrovizoarea autobuzului declansa asocierea: Unirea Principatelor.
Inca de dimineata a inceput asaltul imaginilor tricolore si a portretelor lui Cuza. La tv sau pe facebook, toata lumea se simte datoare sa demonstreze ca nu a uitat ca astazi este 24 ianuarie. Ziua Unirii. Mi-a atras atentia citind pe diagonala primele trei randuri dintr-un articol o formulare: Mica Unire. Harababura istorica din capul meu se revolta. Adica..mai e si o Mare Unire? Just, 1918. Ma ia ameteala si ma hotarasc ca, dupa vreo 30 de ani, e cazul sa ma lamuresc un pic.
Asadar, ce se intampla de fapt la 24 ianuarie 1859? Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Tarii Romanesti la presiunea poporului, dupa ce la inceputul aceleiasi luni fusese ales domn in Moldova. Conditiile prielnice pentru o asemenea dubla alegere fusesera insa create anterior.
Mai exact odata cu miscarile de la 1848, cand printre altele se incepea unificarea vamala prin desfiintarea Vamii din Foscani . Ulterior situatia politica in Europa s-a dovedit favorabila – puterile vestice aveau nevoie de un punct de parghie impotriva Rusiei si a Austro-Ungariei. Mai greu de convins au fost moldovenii, aici existand un puternic curent ce se impotrivea unirii, pornind de la temerea decaderii Iasiului in cazul mutarii capitalei la Bucuresti. Totusi, in urma Conventiei de la Paris din 1858 puterile europene acceptau o unire formala a principatelor, care urmau sa aiba guverne diferite si unele institutii comune.
Numirea lui Cuza ca domnitor atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca a fost practic o gaselnita tehnica, prin care romanii fortau prevederile Conventiei, realizand o unire personala (definita ca situatia in care doua sau mai multe state au acelasi conducator, desi legile si frontierele raman distincte). Atat Austria cat si (inca)Imperiul Otoman au reactionat imediat, dand ocazia diplomatiei romane sa isi traiasca perioada de glorie, finalizata tot la Paris cu recunoasterea internationala.
Abia apoi a inceput procesul de unire propriu-zis, cea politica si institutionala, reusindu-se in 1862 unificarea Parlamentului si Guvernului. Totusi, denumirea de Romania si o constitutie am avut abia in 1866, dupa abdicarea lui Cuza si urcarea pe tron a principelui Carol I.
Dar Roma nu a fost construita intr-o singura zi, si nici Unirea nu s-a realizat cu efortul unui singur om. De fapt pentru tara noastra orice unire, mica sau mare, mai mult sau mai putin durabila, a fost intotdeauna opera aceluiasi personaj, colectiv: romanii. Asa ca m-am bucurat cand printre toate imaginile tematice ale zilei le-am gasit si pe acestea: sunt elevii, profesorii si instructorii de la Colegiul Militar “Stefan cel Mare” din Campulung Moldovenesc, stransi in pauza mare intr-o Hora a Unirii, a oamenilor pentru oameni, egali in dragostea lor pentru ceea ce noi nu am cunoscut decat ca Romania.
