La inceputul anilor 2000, aproape toti teoreticienii relatiilor internationale vedeau in Statele Unite un hegemon comparabil cu Imperiul Roman. Inca o dovada ca failibilitatea stiintelor umane in problema masurarii si a predictiilor este de necontestat. Zece ani mai tarziu, S.U.A. se gasesc intr-un declin probabil ireversibil, in urma unei crize economice severe si a emergentei unor noi puteri pe scena relatiilor internationale.
Dar sa vedem in ce a constat devenirea S.U.A. in rolul de putere dominanta. In stare de potentialitate, Statele Unite intruneau, in secolul al XIX-lea, toate atributele unui dominus mundi: un teritoriu imens; resurse considerabile; o politica demografica strategica (prin sustinerea valului de populatii din afara teritoriului sau); o pozitie geostrategica infailibila -un teritoriu inconjurat de ape, aproape inexpugnabil, si state vecine usor de controlat. Pana la actul in sine, insa, Statele Unite au oscilat intre politica izolationista, pe fondul Doctrinei Monroe, si politica interventionista care le-au permis, intr-un final, sa acceada catre pozitia de hegemon. Momentul decisiv a fost dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial: S.U.A. decid sa preia intaietatea in relatiile internationale, implicandu-se in acest razboi si in toate urmarile si implicatiile acestuia.
Desi majoritatea opiniilor sustin ca sistemul creat dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial a fost unul bipolar -cu doi hegemoni ce au impartit lumea in doua sfere de influenta-, cred ca se poate adauga inca un aspect. Daca relatiile dintre S.U.A. si statele vest-europene au fost considerate ca fiind de alianta, cred ca exista multe argumente care sa sustina contrariul: sub valul aliantei, Statele Unite au condus o politica abila de dezmembrare si erodare a fostelor puteri europene. Mai intai, pe plan economic: prin Planul Marshall, statele europene au devenit simpli sateliti ai americanilor, toate investitiile si puterea S.U.A. au penetrat sistemul economic vest-european, aducandu-l intr-o stare de heteronomie. Pe plan politic si strategic, Statele Unite au cautat sa elimine sistemul colonial detinut de europeni, baza puterii lor timp de aproape 500 de ani. Totodata, universalizarea si uniformizarea propriilor principii produsa de S.U.A. prin controlul aproape total al organismelor internationale au facut ca statele vest-europene, si fostele lor state-satelit, sa se conformeze fara prea multa opozitie. In acest fel, S.U.A. au capatat doua pozitii importante: si-au impus propriul modus-vivendi si au devenit, ceea ce poate fi numit, un axis mundi. Acestea doua sunt elemente-cheie pentru definitivarea puterii unui hegemon. Desi putini vor sa accepte acest lucru, Statele Unite au devenit pentru o scurta perioada centrul lumii (precum Roma era acum doua milenii), iar cultura sa de masa a patruns in toata lumea. De la muzica si cinematografia facila, pana la uniformizarea culturala, principiile americane se pot regasi pretutindeni. Spre exemplu, majoritatea filmelor promovau un dogmatism feroce: bonomia soldatului american, pacificator prin violenta; stilul de viata american, altfel cunoscut sub numele de visul american, unde se putea observa ideea de Paradis pe Pamant; eternul happy-end, care avea semnificatia ca orice episod greu din viata, absolut orice nefericire, va conduce, intr-un final, la un deznodamant favorabil. Daca cineva crede ca propaganda sovietica si cea nazista sunt singulare, se afla intr-o mare eroare. Desi profund diferita ca aspect, cea americana a fost mult mai eficienta, prin faptul ca nu s-a impus coercitiv, ci prin seductie. Toata semetia culturii europene s-a pulverizat in numai 50 de ani.
La nici 20 de ani de cand S.U.A. au ramas unica putere dominanta a lumii, dupa destramarea Uniunii Sovietice, criza economica a destabilizat balanta de putere. Statele Unite s-au vazut angajate in doua razboaie epuizante, au sustinut un buget de aparare enorm, in timp ce investitiile sau consumul au fost finantate prin deficit bugetar. Ce poate parea paradoxal este faptul ca aceasta criza economica incepe sa fie finantata de puteri emergente precum China. Inca nu este sigur daca Statele Unite mai pot asigura intreg sistemul de securitate international. Garantiile de securitate pe care, momentan, le ofera americanii incep sa para indoielnice, iar state care, in trecut, se bazau pe aceste garantii, astazi incep sa le caute in alta parte. Daca S.U.A. parasesc rolul de garant suprem al securitatii internationale, putem spune ca destabilizarea sistemului va fi extrem de importanta.
Deja ordinea economica neoliberala impusa de americani pare sa fie inlocuita de un protectionism economic ce poate aluneca catre nationalism. Rolul de garant al economiei internationale pe care il jucau Statele Unite, pare sa fie inlocuit de o grija pentru propria economie. Pe acest fond, escaladarea unui conflict militar pare sa fie numai o problema de timp si de spatiu, deoarece tranzitia hegemonica se face, de cele mai multe ori, printr-un conflict militar intre hegemonul aflat in declin si pretendentii la statutul sau.
