Si am plecat la drum cu toata echipa. Destinatia: muuunte!!!
Am lasat un Bucuresti aglomerat si plin de praf pentru un munte proaspat si curat. O alegere justa, nu?
Derulam banda amintirilor pana in punctul de unde a inceput intreaga nebunie.
Vineri dimineata la birou. Cafea, texte de corectat, concursuri de demarat si intalniri. Era vineri totusi, iar cheful de munca era invers proportional. In tacerea tastelor s-a auzit un glas: "Hai la munte in weekend"...tacere, tacere..Si apoi inevitabilul s-a produs: "Daaa"...Asta era o voce entuziasta. Celelalte erau sceptice sau nehotarate. In final, cand toata lumea s-a decis, verdictul a fost: Plecam sa cucerim muntele.
Am impachetat totul de vineri seara. Am dormit putin visand culmile muntilor pe care ii vom luam cu asalt si ne-am trezit cu un gand de a cuceri muntele. Dupa o echipare corespunzatoare, ne-am luat bicicletele si ne-am suit in trenul 3003 cu directia Busteni. Nu vom spune cum a fost in tren pentru ca nu este un post in care ne plangem de conditiile mizere oferite de CFR calatori. Nu! Vom spune cum am ajuns si am fost asaltati de intrebarea: "Doriti cazare?" Am raspuns usor: "Nu, avem". Iar raspunsul a venit mai repede decat ne-am fi asteptat: "Va dau eu mai ieftin"....
Pe bicicleta am strabatut Busteniul pana la Hotel Silva, locul de unde urma sa luam telecabina. Ciudat este ca la orele 10:00 Busteniul este mai linistit decat orice alt oras din lume. Cativa trecatori isi faceau rutina zilnica, iar aerul era plin de mirosul painii calde. Am urcat in telecabina cu un grup de turisti spanioli. Putini confuzi au reusit sa ne intrebe intr-o engleza stalcita de ce urcam cu bicicletele.
Daca am fi ales calea simpla...
Ajunsi sus am constatat ca sunt doua cai. Una este usoara, drumul de masina sprea Padina si Bolbici, cea de-a doua este grea: drumul de munte. Daca nu am fi ales drumul de munte nu am fi mers pe un drum lunecos si stancos care semana cu circuitele de motocicleta ( spre incantarea noastra).
Drumul dispare repede printre crestele muntilor si apoi vine o portiune in care bicicleta trebuie sa fie carata la propriu in spate. Si apoi coborata. Se ajunge pe un drum de masina cu pietris. Peisajul pare sa fie prietenos. Ne aflam aproape de Padina si vedeam un drum la stanga care facea trecerea catre celebra manastire in piatra. Am intrat pe portile ei carand bicicleta pe scari asa cum numai noi am stiut. Fara prea mari greutati, am supravietuit muntelui si am ajuns in manastirea.
Intrebarea de pe buze: "Cum supravietuiti aici? In caz de furtuna, in caz de avalansa. Cum?" Am aflat ca in cazul unei izolari calugarii au mancare asigurata pe jumate de an si ca acum cativa ani , intr-o iarna, au ramas blocati cu cativa turisti si au surpavietuit gratie acelei mancari. Am plecat cu inima impacate asteptand cu mari emotii sa vadem lacul Bolboci. Inaintam printr-o padurice cu un parau care isi schimba pozitia in functie de malul pe care decideam sa mergem. Fantastic! Am ajuns Bolboci..am admirat lacul, am facut poze celui care are celebrele legende despre trupurile care zac in el. Am mancat la una din cabanele din zona unde am regasit simplitatea si linistea pierduta in oras si am mers mai departe. Am urcat mult. Pe un deal deluros si abrut. Pe un drum greu, de munte. Si cand am ajuns la Vraful cu Dor…nu am simtit deloc dor de casa. Am fi vrut sa ramanem acolo. Pierdututi in munte..pentru totdeauna. Dar ceva ne-a facut sa ne schimbam parerea: kilometrii intregi de sosea. O sosea perfecta. Goala. Abrupta in care viteza era eliberarea de tot.
Nu a mai contat nimic atunci. Nici orele in munte impingand o bicicleta grea, nici soarele care ne bronza fata, nici obstacolele intalnite...Eram noi, viteza care se declansa cu fiecare pedala si vantul..vantul care alina tot. Eram liberi. Liberi sa visam, sa speram. Sa lau curbele asa cum ne placea, sa ne distram asa cum numai noi stim sa o facem...si cand in sfarsit coborarea s-a terminat eram in Sinaia. Ajunsesm in oras. Obositi dupa experienta, dar doritori de o alta noua. Am luat trenul spre casa. Am ajunsi franti de oboseala si cu febra musculara.
Dupa ceea ce am trait sus stim siguri ca acesta este numai inceputul. Ne propunem sa facem fiecare weekend o experienta de neuitat. Cine ni se alatura?
