Este localizata la 3 minute de mers cu masina de la iesirea din Ploiesti, spre DN1 – Bucuresti. Vazuta de sus, gratie Google Maps, are forma unui patrat cu laturi portocalii ce inconjoara constructia alba din centru si verdeata. In exterior, de la trei din patru laturi, pornesc alte cladiri-anexe; totul inchistat de foarte mult camp si, din nou, verdeata.
“Fata” istoriei: holera, incendii, razboaie mondiale
Manastirea Ghighiu, asa cum este prezentata pe site-ul oficial, a fost ridicata in anul 1817, pe terenul donat de Mariuta Rafoveanca monahului Agapie, care cauta un loc pentru construirea unui schit. Atat manastirea, cat si biserica au fost materializate pe vremea voievodului Ioan C. Caragea.
Cele mai vechi dovezi ce stau marturie pentru lacas dateaza de la sfarsitul secolului al XVI-lea, odata cu mentionarea existentei vechii manastiri a logofatului Coresi si a sotiei sale.
Intre 1858 si 1866 este ridicata actuala biserica in stil architectural brancovenesc, sfintindu-se cu hramul Izvorului Tamaduirii, la 31 martie 1866.
Pictura din biserica este realizata de Gheorghe Tatarescu si are influente din scoala italiana, cu exceptia scenelor din turla.
Manastirea are o istorie destul de zbuciumata. Spatiile gospodaresti au fost transformate in “casa de doctorii” in timpul epidemiei de holera din 1892; constructia a trecut prin multe incendii: in 1906, 1909, 1922 (moment cand a ars biblioteca manastirii), 1945 si 1946.
Primul razboi mondial s-a asigurat ca va atinge si aceasta zona: trupele germane au transformat manastirea in fabrica de conserve, distrugand chiliile si alugandu-i pe calugari.
Cel de-al doilea razboi mondial este si mai brutal pentru manastire, deoarece in urma bombardamentelor din 1944 a fost distrus paraclisul (biserica mica intr-un cimitir; capela; conform dexonline)
Intre 1954 si 1958, Patriarhul Justinian Marina incepe restaurarea generala a manastirii.
Protejata prin lege ca fiind monument istoric de arhitectura si arta, manastirea Ghighiu se mandreste cu o icoana speciala – Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul in brate, datand din secolul al XVI-lea – un tezaur de tiparituri, icoane vechi, si alte valori ale patrimoniului cultural si istoric.
“Langa Ploiesti, in vederea muncelelor impodobite…”
Acestea sunt cateva cuvinte din scrierile evocatoare ale istoricului Nicolae Iorga, cu privire la asezamantul religios de la Ghighiu.
Iorga continua prin a spune ca “frumoasa biserica e inconjurata de pasnice cladiri gospodaresti, cu coperamantul de sindrila suptire, bine asezata. In fata e o curte de intrare, cu arbori batrani, inalti. In fund, unde curge limpede un „izvor al tamaduirii,” se insira pomii roditori si via se mladie pe haragi.
Un gard trainic – dincolo de case numai pe o mica intindere mai sunt ogoare manastiresti – inconjura colonia de batrani; unul dintre cei mai vechi de zile, infasurat in petece de soiac, ca o scoarta de trunchiu secular, da drumul ca portar veghetor ce este, rarilor vizitatori”.
Azi – zi de duminica, intr-o astmosfera de furnal, portile manastirii, care nu mai au un “portar veghetor”, consemneaza zecile si sutele de vizitatori care le trec.
Parcarea este plina cu masini ce au adus oaspeti si continua sa o faca, tinand seama de ora matinala.
Interesant este ca astfel de locatii nu necesita, contrar perceptiilor usor ridige, o credinta de fier in religia ortodoxa sau oricare alta pentru a fi vizitate. Acest fapt l-am inteles odata ce am trecut bolta incarcata de fresca religioasa si am intrat in acel patrat cu laturile portocalii, vazut de sus.
Desi pamantul era “biciuit” deja de multe zeci de grade, acestea nu s-au mai simtit atat de tare in interiorul manastirii. Aici cuvantul de ordine este, ei bine, ordinea. In timp ce bateam aleile impecabile, in timp ce admiram “poezia” florala de pe marginile lor si iarba ce putea concura cu cea londoneza, am inteles ca acesti monahi se definesc prin a fi scumpi la vorba si prin atentia si dragostea asezate pe fiecare fir de iarba si petala de floare.
A fost impresionant sa vad cum marginile aleilor sunt incadrate intr-o simetrie de brazi, arbusti, tufe – ca niste clape bine acordate ale unui pian.
De asemenea, a fost reconfortanta imaginea minusculei cascade in trepte, cladita de mana omului cu foarte mult bun gust.
Mergand, am inteles de ce o fac pe niste alei atat de curate – o femeie spala pavajul cu un furtun cu apa.
Am cotit dreapta, de pe alee, si am ajuns in anexele manastirii. Impresia a fost una de marturie a rabdarii: o livada atent crescuta, gradjuri curate, fan bine depozitat, un plug rudimentar insa functional, “odihnindu-se” pe doi butuci, din nou o alee si din nou atent ingrijita – la capatul careia se afla o capela migalos sculptata in lemn ce adaposteste un izvor cu apa sfanta, cotete pentru oratanii, un depozit de lemne mancat de carii si rugina.
Din iarba, o pisica neagra ridica molesita capul doar ca sa verifice “intrusul”.
Toate astea primesc un suflu cu totul salbatic prin prezenta culturii de stufaris din marginile anexelor, semn ca pamantul musteste de apa; iar stufarisul musteste la randul sau de viata: broaste, libelule, greieri – toate oracaie, zboara, canta poate de placerea, poate de sufocarea cauzate de caldura.
Si daca pana acum am schitat legatura puternica a manastirii cu natura, trebuie de spus si faptul ca modernul a fost destul de puternic pentru a “fisura” aceasta cupola lenta: trei antene parabolice atarna de peretele unei cladiri din anexe, probabil de locuinte.
Trecand prin toate locurile mai sus prezentate, insa in sens invers, cu soarele avand bolta cerului aproape revendicata, printre oameni cu povesti, superstitii, sfaturi si ofuri, ma uit inainte de iesire la un ciot ce sta martor al unui impunator arbore din trecut, napadit cu flori in roz si alb si cu ciuperci si inteleg, simt ca tocmai ies dintr-o alta reprezentare a “Numelui Trandafirului” lui Umberto Eco.
Si sunt atat de multi trandafiri.
