“De 500 de ani se face ceramica aici”, imi clarifica si totodata ma uimeste Corneliu Magopat.
“Aici” inseamna, in cazul de fata, localitatea Marginea, din judetul Suceava. Localizata aproape de granita cu Ucraina, la aproximativ o ora de mers cu masina din Suceava, asezarea a primit recunostinta atat nationala cat si straina pentru calitatea vaselor din ceramica realizate la atelierul marginean – lucru posibil cu apa, foc si lut din imprejurimi, niste maini ferme pentru framantatul argilei, dar delicate atunci cand roata se invarte si o perseverenta exemplara in traditie.
Complexul de ceramica “Marginea”
Ajuns undeva in jurul pranzului, am remarcat usor trasaturile locului.
Asezarea evoca mult bun gust, atentie la detalii, respect pentru vizitatori prin ingrijirea, aspectul si utilitatile locatiei, precum magazine, parcare auto, toaleta, curatenie dar si ospitalitate.
Soarele bate cu putere, ca o recunostinta pentru zecile de vase “lafaindu-se” la caldura astrala.
Daca tot a fost mentionata, trebuie de spus ca parcarea consemneaza atat masini din judetul Suceava si din multe altele, cat si masini si autocare pline cu turisti straini – in acest sens, de la Compartimentul de Turism al Consiliului Judetean Suceava aflu ca atelierul este inclus in circuitul turistic specific zonal – “Pelerin in Bucovina”.
Si acest fapt se “aude” clar prin multitudinea de limbi surprinse placut de arta din Marginea, la care muncesc 14 oameni.
Florile meticulos asezate si iarba “geometrizata” aduc un impuls coloristic la un tablou axat pe o singura culoare: cea a lutului – atmosfera ce a primit in timp, vizitatori ca Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, Petre Roman, Mircea Geoana si Adrian Nastase.
Tanar mestesugar – dirijor de pamant
Numele gazdei mele l-am mentionat deja.
Corneliu are 27 de ani, face ceramica de la 7 ani si are… studii economice. Si el simte ironia situatiei si zambeste fara sa isi piarda, insa, concentrarea de la roata.
Acum lucreaza la o roata electrica, insa “ mestesugesc la fel de bine si la una traditionala” si imi arata o astfel de ustensila situata vizavi de el. Sau de noi.
Pentru ca toata discutia noastra are loc in atelierul complexului din Marginea, pe un fundal muzical folcloric, langa roata la care munceste cu drag. Nu e nevoie sa mi-o spuna, se vede in miscarile cu care faureste arta din lut. Ca un dirijor de pamant.
“Mestesugul asta se invata din familie, o scoala de arte plastice nu ajuta prea mult”, continua tanarul. In tot acest timp, bucata vulgara de lut isi inalta “coloana” plastica din mainile lui.
Corneliu continua prin a-mi spune ca ambii parinti sunt mesteri in ceramica. De fapt, “familia mea face ceramica de sase generatii”.
Atelierul din Marginea este functional din 1960, iar din 1990 a devenit afacerea privata a familiei Mogopat.
Insa, “din 60 de familii de mestesugari in lut, au mai ramas doar doua – a mea si familia Bodale”.
Atelierul este o adevarata plansa imensa de pictura – si nicio pictura nu a fost vreodata mai expresiva prin singura culoare pe care o are, cea tuciurie a lutului proaspat taiat, stropit cu apa, aruncat in “valtoarea” rotii sau transpus intr-un vas. Iar mesterii prezenti alaturi de Corneliu in atelier – cand doi, cand trei – nu ar putea arata mai sanatosi si multumiti decat o fac acum, si mainile acelea, niciodata mai naturale ca atunci cand devin gri. Cand Corneliu se ridica de la roata – “pauza de masa”, afirma cu un zambet parca greoi cu cat se departeaza de scaunul sau din atelier – si se spala pe maini de lut, atunci realizez obscenitatea mainilor “curate”.
Corneliu lucreaza sase zile din sapte, “cam 8-9 ore zilnic”
“Am avut o copilarie exceptionala”, ma asigura tanarul olar atunci cand incerc sa inteleg cum de s-a apucat de treaba asta de la o varsta, de obicei, a jocurilor. Si continua: “am ales ceramica de unul singur; am inceput cu scrumiere si farfurii – pe care am reusit sa le fac foarte bine dupa un an – iar prima vaza buna am reusit sa o fac in 4 ani”.
Cat despre bani – “preturile sunt intre 3 si 70 de lei, iar noi, cu banii castigati in sezonul turistic iunie-septembrie, ne acoperim cheltuielile pentru tot restul anului”.
Lutul – de la “o bucata de”, la un produs finit splendid
Este uimitor cat de simpla, la indemana si tacuta, este natura. Lutul este un exemplu exceptional.
“Argila este adusa din imprejurimile localitatii, in natura se afla in stare mai dura; este adusa la forma maleabila necesara noua prin amestecare cu apa si data prin malaxor, proces numit omogenizare.”
Fiecare realimentare cu argila inseamna aproximativ 20 de tone, cantitate suficienta pentru trei luni la un ritm de lucru normal.
Modelarea lutului emana o doza de senzualitate pentru cine are capacitatea sa o simta. Mainile si bucata de pamant, intr-o continua subjugare, modelarea la roata a lutului este ca o partida “rece si negricioasa” de striptease: mainile elimina delicat mediocrul argilei naturale si-o “dezbraca” cu atentie intru dezvaluirea “nudului” artei.
Insa aceasta este doar o etapa dintr-un proces amplu prin care trece pamantul, de la brut la finete.
“Inainte de roata, bucata de argila trebuie sa aiba o anumita consistenta, pe care o simt la mana. Prima etapa inseamna centrarea pe roata a bucatii de lut. Urmeaza modelarea propriu-zisa, pentru ca etapa numarul trei sa presupuna uscarea vaselor la soare pentru maximum doua ore, dupa aceea sunt aduse si lasate la umbra, in atelier, timp de zece zile. Dupa acest procedeu, apa iese complet din ele.”
Corneliu continua prin a mentiona finisarea ca urmatoare etapa, “aceasta se face cu o bucata de smirghel, pentru indepartarea impuritatilor, amprentelor s.a.”
Finisarea este urmata de decorare, proces realizat cu o cremene, cu care vasele sunt “desenate” in modele traditionale.
Muncile de finisare si decorare sunt realizate de cinci doamne in acelasi atelier; “trei Marii, Paraschieva si Elena”, mi le enumera Corneliu.
In tot acest timp, atmosfera din atelier cunoaste si liniste, dar si agitatie; grupuri de 10-15 vizitatori, familii, copii, batrani, romani si straini intra in curte, in cele doua magazine ale centrului, filmeaza si pozeaza in atelier, zambesc, isi incretesc fruntile, sunt captivati de miscarile de pe rotile olarilor.
Fac si eu o pauza, in care aflu cate ceva despre cuptorul din spatele atelierului, care in acel moment intretinea flacari intr-una din cele doua guri ale sale. Fumul gri urca in valuri spre tavanul cuptorului, semn ca inauntru se “coc” arta si emotie.
“In cuptor intra aproximativ 100 de vase, depinde de marimi”, imi spune una din cele cinci femei mentionate mai sus. “Zilnic trebuie sa pregatim un cuptor pentru ziua urmatoare”, tot ea continua, in timp ce finiseaza o oala numai buna pentru sarmale.
Aici, intr-o camera plina cu obiecte din lut, vasele sunt unse cu motorina, insa doar pe exterior, pentru ca piatra de cremene sa alunece pe ele.
Ma intorc la Corneliu pentru a afla ca “procesul de ardere detine secretul culorii specifice atelierului nostru; nu tipul de argila da culoarea, putem scoate aceeasi culoare si dintr-o argila adusa din alta zona a tarii”.
Arderea vaselor se face cu lemn de brad sau molid, timp de opt ore, pana este atinsa temperatura de 700 de grade Celsius. In acest moment se mai pune lemn si cuptorul este inchis ermetic. Dupa asta, lemnul emana fum – fum care da culoarea lutului specifica atelierului.
“Vasele sunt tinute in acest fel timp de 24 de ore, dupa care procesul este finalizat”, conchide olarul.
Procesul finalizat inseamna doua magazine cu rafturi “gemand” de vase – mari, mici, late, inguste, turtite, impunse cu degetul, gaurite cu snur, decorate monocrom sau desenate in culori tari, “zgariate” in modele, tablouri, statuiete, masti, vaze pentru flori de camp sau destinate unor smocuri de trestie – toate sub “semnul” culorii negre a ceramicii, urma unica a identitatii noastre dacice.
Ceramica de Marginea – pentru cei care mai cred ca utilul si arta nu se resping.
