De foarte multe ori auzim la televizor despre “masivul x”, “vremea pe masivul y” si “turisti rataciti pe masivul z”, insa nu realizam anvergura reala a acestui cuvant, in mare parte din cauza cliseizarii aberante a mass-media actuale.
Un aspect important al jurnalismului este munca de teren; de foarte multe ori este anevoioasa si periculoasa, insa la fel de des se dovedeste a fi reconfortanta.
In cele trei zile de “batut” muntele Ceahlau, munca si relaxarea s-au suprapus 1 la 1.
In continuare, urmeaza o relatare de calatorie gandita si schitata in notite pe parcursul fiecarui moment de ascensiune, de efort si al fiecarei privelisti impresionante cu care am trait Parcul National Ceahlau. Un loc care-si va primi impresiile, atributele si, poate, viitoare drumetii din partea fiecarui cititor, la finalul lecturii.
Sambata, 6 august
Deschizand o brosura a Directiei de Administrare a Parcului National Ceahlau (PNC), multele linii trasate in multele culori pe harta, debusoleaza. PNC se intinde pe o suprafata de peste 7.740 de hectare.
De aceea, o programare de traseu prealabila si exacta este impusa.
In cazul meu, voi urma traseul: Statiunea Durau (comuna Ceahlau, judetul Neamt) – Cabana Fantanele – Cascada Duruitoarea – Cabana Fantanele – Cabana Dochia – Cabana Izvorul Muntelui.
O urcare de mii de metri de pamant, pietris, fauna si flora – placere si efort, protest impotriva “cimentului”.
La intrarea in PNC prin statiunea Durau (cota 850 m), doi arbori sustin un banner: “6 august – Ziua Portilor Deschise in Parcul National Ceahlau, initiativa a Cosiliului Judetean Neamt”. Faptul ca tocmai azi este sarbatorita ziua nationala a muntelui Ceahlau – singurul munte cu hram din Romania – nu are prea mari reverberatii in realitatea locului; datorita acestei sarbatori, dispare taxa de acces in PNC (in valoare de cinci lei pentru adulti si doi lei daca turistii sunt copii, elevi, studenti sau pensionari) pentru o zi si are loc o sarbatoare la manastirea “Stefan cel Mare si Sfant” de langa Cabana Dochia, cu ocazia hramului schimbarii la fata a Mantuitorului. Conform directorului Parcului National Ceahlau, domnul Constantin Andras, cu ocazia acestui hram, oamenii din satele din jur urca pe munte pana la manastire; tot domnia sa a aproximat ca, anul acesta, sarbatoarea muntelui a atras aproximativ 2000 de turisti, in crestere semnificativa fata de medie, despre care imi spune ca “e undeva la 800 de turisti intr-o zi normala de weekend”; intr-o discutie ulterioara, domnul Andras imi comunica o noua cifra: “in jur de 1000 de turisti am avut in 13 august, un record de incasari in PNC”.
De aici incep ascensiunea, impreuna cu doi amici – cunoscatori ai zonei.
Urcusul pricinuieste o placere din a-ti asculta bataile inimii raspunzand efortului; iar cand simti ca “te lasa” vreun organ, din loc in loc ai cioturi de trunchi de copaci pentru odihna.
Un grup de turisti sta pe un trunchi de copac culcat si sparge seminte; cojile se lafaie pe jos, ai fi crezut ca macar aici pornirile urbane sunt inhibate.
Astfel de bucati zdravene de copaci apar din loc in loc, daramate la pamant, acest fapt nefiind decat o alta etapa din ciclul ecosistemului.
“Ia-o pe aici, ca eu vreau sa-mi testez olecuta rezistenta”, un barbat indruma un copil in spatele meu, in timp ce ia un drum mai dificil.
Odata atins primul punct intermediar din traseu – Cabana Fantanele (cota 1220 m) – am parte de prima din nenumaratele privelisti de ansambul de care e “capabil” Ceahlaul.
Situata pe o costisa, cabana e separata de “cercul demn de brazi” printr-o poiana cu verdeata, versantul de coborare “respirand” o flora bogata. Greierii asigura o “perdea fonica” ce izoleaza locul intr-o acalmie tulburatoare. Greierii, fluturii, soparlele, musculitele, albinele sunt doar o mica parte dintr-o fauna extrem de diversificata.
In spatele cabanei, un cal isi cauta odihna la unbra unui triunghi de brazi; imaginea imi aminteste de mizeria umana care a “supurat” in problema cailor din Letea.
Terasa cabanei, printre buturugi pe post de scaune si mese, ofera o vedere-ansambul sufocanta.
Lanturi muntoase “in trepte”, brazdate de poteci ca o retea de vene, cu statiunea Durau in vale, lanturi din care urca spre cer un varf arogant in statura, ca un vulcan clocotind, incercand sa strapunga piatra; “acolo e muntele Grintiesului, zona Magura” explica una din gazde.
Toata peisajistica schitata mai sus – un teren de alergare pentru umbrele norilor ca niste tunuri suprarealiste de racoare.
Captat de panorama, mi se atrage atentia catre stanga mea; sus de tot este Varful Toaca (1904 m) – al doilea ca altitudine din Ceahlau, dupa Varful Ocolasul Mare (1907 m) – si acolo urmeaza sa urcam a doua zi, la Cabana Dochia. O ascensiune dezarmanta si care intarata simultan.
Dupa o scurta pauza la Cabana Fantanele, o iau din loc spre Cascada Duruitoarea (1250 m). Pe poteca, doi oameni care aduc cu muntenii locului ne saluta; surprinzator moment, insa cu fiecare moment invat lucruri noi – unul e acela ca prin locurile astea, lumea se saluta ca si cand s-ar cunoaste de o viata. E un sentiment placut, poate pentru ca in urbe e absent si chiar blamat.
Traseul e insemnat, asadar, cu triunghi galben.
Astfel de desene se gasesc pe rutele aprobate de conducerea PNC, fiecare in functie de traseu. Asa ca, din Durau pana la Cabana Fantanele a fost banda rosie, aceeasi pentru traseul de maine.
Banda albastra sau rosie, triunghi galben sau albastru, cruce rosie sau albastra – aici asta e GPS-ul padurii.
Inapoi la drum; de la Poiana Viezuri, semnul de traseu devine cruce rosie.
Bucatile de radacini de arbori iesite la suprafata dau impresia de nervuri “
imbatranite” ale muntelui. Este reconfortant efortul de a le escalada, tinand cont de stilul barbar in care s-au taiat si se taie copacii in Romania.
La fel ca la Fantanele, drumul spre cascada e “batut” de straini, francezi si englezi – asta doar din ce am auzit.
Drumul a durat cam 1 h si 20. E trecut de miezul zilei. Soarele incearca niste “concesii” cu ramurile copacilor, umbrele “salta” pe platoul de la baza cascadei.
Prezentat ca “monument al naturii”, locul are de toate. Soare, umbra, piatra, verde si 25 de metri inaltime de apa. De la baza cascadei se manifesta un cor de voci intr-o cantare religioasa, pozele si filmarile se incaleca din mainile oamenilor, sunetul apei se aude de la zeci de metri si e foarte racoritor in atmosfera cu multe grade.
In spatele unui panou informativ despre loc si a doua panouri crapate si rupte – “Protejati fauna si flora!” – apare cascada. E dovada ca apa este cel mai perseverent si rabdator “sculptor”. Peretii laterali sunt abrupt, acoperiti cu verdeata – o a doua cascada, a “verdelui”.
Baza cascadei e toata un suflu de racoare si stropi, ca un jet trecut prin sita.
Stau pe banca si imi deschid mintea; albine, fluturi, icoane mici batute-n cuie pe un trunchi de copac – fanatism religios aberant sau religie a superstitiei. Acesta nu este insa singura doza de prostie umana revarsata pe munte; mancare imprastiata pe jos, sticle si pungi de plastic, doze de metal – pentru toate s-au gasit locuri de depozitare: radacini si scorburi de copaci, tufisuri, crengi tocmai bune de agatatori – aerul tare de aici nu pare sa poata fi suportat de multe minti.
“Pe Bucegi veneau toapele in pantofi cu tocuri”, unul din prieteni starneste si mai mult grotescul.
La plecare umplu 2 litri de apa din paraul format de cascada; limpede, rece, proaspta – apa! Se va dovedi buna cand ‘om manca diseara, cadem de acord toti trei. De aici urmez cursul paraului pentru un timp.
Cabana Fantanele din nou, dupa 4 ore de la plecare.
Seara aduce o pofta de mancare sanatoasa, parlamentari si putin alcool la un apus dezarmant de frumos. Urmeaza prima noapte in Ceahlau.
va urma..
