Seara de mai. Geamurile larg deschise si fumul de tigara se incapataneaza sa creeze umbre jucause pe tavan. Vremea aia placuta. Vremea de hanorac. Mihai intinde mana dupa o tigara si aude telefonul care vibreaza pe noptiera.
– Alo?
– Ajung in 15 minute. Trebuie sa vorbim.
Zgomot de bricheta scapata pe jos.
– Fumezi?
– Da… chiar trebuie sa vorbim. Inchide telefonul si cu o privire amuzata se rezema de perete.
Stie deja despre ce trebuie sa vorbeasca. Dupa o relatie de 3 ani sesizezi cu usurinta cel mai mic detaliu la persoana de langa tine. E ca un senzor implantat in adancul pieptului care vibreaza in fata pericolului. E prezent intotdeauna chiar daca uneori se preface adormit. E adormit de simturi. Il amortim cu sentimente si sperante iluzorii si uitam ca suntem datori sa ne protejam, inainte de toate, de noi. Cel mai mare adversar al tau esti tu, cele mai acerbe batalii le porti cu tine insuti si chiar daca castigi realizezi in final ca tot ai pierdut. E crud sa te infrangi pe tine insuti. Zgomot surd. 3 batai familiare in usa. A ajuns.
Mihai se ridica si ajunge mai repede decat si-ar fi dorit la usa. Isi fixeaza ochiul instinctiv pe vizor desi stie cine e pe partea cealalta. Tania. 2 geamantane goale tarate cu usurinta pana la etajul 4.
– Buna. Am venit sa imi iau lucrurile ramase la tine. Te rog stai jos… Formal. Rece. Indiferent aproape.
Inregistreza mecanic cum se aseaza pe un taburete din bucatarie si scoate din geanta de piele un pachet de Marlboro negru. Isi aprinde o tigara si ii arunca o privire care parca spune “s-au schimbat multe”. In cosul pieptului sau un vulcan activ si venele stau sa ii scuipe lava. In ochii ei o sclipire rece. Intalnirile astea intotdeauna sunt mai formale decat ar trebui. Toata lumea se poarta atat de protocolar incat peisajul isi pierde naturaletea. Mesajul dorit cade prizonier codului bunelor maniere. Mihai isi trage un scaun si se aseaza cu ochii pe perete…
S-au despartit acum 3 saptamani intr-o dupa-amiaza ploioasa…”Nu mai putem avea o relatie. Iubesc pe altul.”. Nu a fost niciodata atat de naiv incat sa-si dramatizeze existenta. Nici primul nici ultimul barbat care primeste lovitura asta. Si totusi cuvintele ii sunt scrijelite in suflet pe un perete interior. Tatuate cu foc. Cerneala permanenta. A urmat o reactie previzibila. S-a ridicat automat si a pasit in ploaie. Si-a lasat picioarele sa-si gaseasca calea. A ajuns in fata unei usi. Un apartament in Rahova. 3 batai in usa. Parfum de femeie. Alta domnisoara. Barbatii habar nu au cum sa reactioneze. Confruntati cu o deceptie emotionala, plonjeaza intre farmece feminine, plutind in deriva pentru o perioada nedeterminata. Traiesc cu impresia ca fuga de tine e singura optiune viabila. E un reflex la fel ca si intinsul mainii inainte atunci cand un tramvai pleaca brusc. E incotrolabil. E o risipire a energiei – fara rost. La venirea diminetii, in cele 5 minute in care esti captiv intre somn si trezire, realizezi ca tot ce sustineai seara trecuta e doar fum de tigara.
– Te vreau inapoi…glasul lui strapunge linistea.
– Stii deja ca nu o sa se intample asta. Am luat o decizie egoista atunci. Nimic din ceea ce faci sau spui nu o sa ma faca sa gandesc atlfel.
– Si atunci de ce plangi?
– Nu stiu… plang pentru ca te vad. Ii pune mana pe ochi. Plang pentru ca te uiti asa la mine. Plang pentru ca te-am mintit. Plang pentru ca am permis ochilor tai sa lacrimeze. Pentru ca stiu ca nu o sa mai fie nimic intre noi…
Ii ia palma in maini si i-o duce la pieptul lui.
– Simti? Nu? Atunci sti ca sunt letargic. Ca bate dereglat fara tine. Ca sarutul tau e combustibil. Ca orice zi care trece fara sa vorbim e o zi proasta. Vreau sa te urasc. Stii ca nu pot. Iti sunt dator. Ca mi-ai deschis ochii. Ca m-ai smuls din intuneric. Ca mi-ai aratat o poarta. Si m-ai purtat dincolo de ea. Regret ca am lasat lucruri nespuse. Ca apreciez si constientizez impactul tau atat de tarziu. Nu pleca… intoarce-te la mine.
– Plange. Pieptul ii salta incontrolabil. Mihai nu stie ce sa faca si incearaca sa o ia in brate. Il respinge pentru o clipita. Il cauta apoi cu mainile. Orbeste. O apuca de un umar si o trage la pieptul lui. Cu mana stanga ii sterge lacrimile. Ii spune ca o iubeste si incearca sa o sarute. Tragandu-se inapoi il fulgera cu privirea…
– Asta nu. Daca te sarut o sa uit de toate si o sa vreau sa te caut. O sa pierd batalia cu mine. Si nu o sa fie la fel. Nu sunt eu la fel. Fugi de mine pentru ca eu nu mai sunt aici. Nu mai vreau sa fiu aici. Nu mai vreau sa te vad niciodata.
Mihai ramane paralizat. Un ciocan metaforic in cosul pieptului. Ea fuge pe hol se incalta grabita si iese pe usa. Nu tu haine luate nu tu geamantane. Desi Mihai nu intelege e la fel de greu si pentru ea. Chiar daca e cea care a plecat. In urma ei…doar parfum de femeie.
Telefonul vibreaza in dormitor. Un mesaj text… ”Incet, incet o sa le faci pe toate!”. Oare?
