Prima zi la un job nou e grea pentru ca esti emotionat(a), dar pe de alta parte esti entuziast si optimist, pentru ca e un nou inceput. Insa, faptul ca ai aflat ce te asteapta, ca ai deja la activ o zi penibila si stii ca va urma inca una, fac din cea de-a doua zi un veritabil instrument de tortura.
Aceleasi tabieturi de dimineata, acelasi drum de rama depresiva: pat-bucatarie-cafea-dus-haine-lift-metrou…USA BIROULUI. Ei bine…cand ajungi a doua zi in fata usii intelegi in sfarsit deplina semnificatie a expresiei „a face stanga-mprejur”. As fi facut si dreapta imprejurul granitei de nord a Romaniei, numai n-as fi intrat. Si cand ma conversam cu mine in fata usii, pe alocuri cu voce tare, s-a auzit un ton distrat, de barbat, in spatele meu: „Hmmm…buna!?”. In momentul respectiv m-am facut de culoarea peretilor fabricii de caramida, am zambit mono-neuronal si am raspuns intrand (pe jumatate fugind) in birou „bbbuna!”.
Si in birou inchid usa, respir usurata si ridic ochii sa dau de…rapitoare. Nu e ceva ce au ei in mod special. Cu totii suntem asa cu nou-venitii, cu incepatorii de tot felul. Cu totii avem un mecanism care spune ca daca si altii se chinuie, inseamna ca e normal chinul pe care l-am indurat noi cand eram in locul lor.
Ei bine, in cazul de fata colegii erau deja cu un ranjet pana le urechi. Am crezut ca e din cauza nuantei mele greu de ignorat pana cand cineva a spart gheata si mi-a spus: „Vad ca ai facut cunostinta cu celalalt sef al tau!”. Lipita de usa, ca si cand mi-era frica sa nu cada una dintre noi, am aprobat si asteptam sa ajung la o nuanta mai OK din degradeul de rosu pe care il afisam. In toate aceste cateva secunde care mi se pareau o vesnicie si in care n-am fost in stare sa ma misc, nu am luat mana de pe manerul usii…ca acum sa aud un ciocanit si aceeasi voce spunand: „imi dai voie, te rog, sa intru!”.
Stiti ciocanele alea imense de la balciuri cu care loveai o suprafata si urca o greutate pana la inaltimea X sau Y. Cam asa a fost cu sangele din corpul meu! Cand am auzit rugamintea si rasetele colegilor de birou bat pariu ca aveam talpile stravezii si fata vanata, pentru ca nu ma puteam misca, vorbi sau schita orice alta expresie in afara de disperare. Dupa o secunda am percutat, m-am miscat si m-am ascuns in spatele calculatorului. Iar! Ar cam fi fost momentul sa ma prind ca un monitor are o diagonala de 18-20” iar eu… putin mai mult, dar stiti cum e cu strutul!
Nu stiu ce a spus noul sef, pentru ca in urechi era un adevarat concert de reprosuri pe care eu mi le adresam: „O data nu puteai sa pari normala!”, „ Nu trebuie sa ai doar amintiri penibile, poti incerca sa faci si lucruri inteligente…” etc. Iar la sfarsit, ca in filmele americane, m-a intrebat daca e ok deadline-ul pe care il stabilise.
Deadline?! Ce deadline?! La ce?! Unde?! Cine stie despre ce e vorba!? Sau si mai bine, cine intreaba despre ce era vorba?! In lumina reflectoarelor si intr-un permanent contact vizual cu Sef2 , pentru ca inca nu ii stiam numele, am inghitit in sec si am deschis gura ca sa spun ceea ce stiam ca va fi bomboana de pe coliva celei de-a doua zile: „Puteti repeta, va rog (as prefera tot…dar voi incerca sa prind si din bucati)…”
