George R.R. Martin in romanul “Dansul Dragonilor” suspenda bucla arabescului obligand cititorul la o incremenire flotanta, la un dans mut intre simtaminte si realitate.
Utilizand o metafora spatiala putem spune ca publicul se aseamana acelor statui nefiintate ce plutesc atemporal in spatiu, confundandu-se la un moment dat cu mediul in care orbecaiesc. Efectul este naucitor, toate parca plutesc intr-o densa atmosfera placida, arzatoarea naluca a dragonilor nu poate da nastere focului in miezul romanului. Apare fenomenul de flambaj. Personajele nu suporta schimbari majore, interiorul lor ramane ireductibil, sensibil doar in cazuri de chimie a puterii (Daenerys, Tyrion, Jon etc.) Personajele nu mai poarta amprenta sidefului, ele capata trasaturi din ce in ce mai primitive focalizand intreg eul asupra instinctelor de baza. Asistam in calitate de spectatori la un film ce ne povesteste cat mai lent procesul dezumanizarii sale.
Vrajitoarea rosie Melissandre face si ea parte din procesul unei descompuneri. Elucubratiile sale in dialogul cu Jon infatiseaza diluarea fantasticului, a miticului. Raportul dintre sacru si profan se egalizeaza uniformizandu-se.
Denumirea romanului dezvolta un paradox in raport cu actiunea si cu aparitiile dragonilor. Acestia reprezinta mai mult irationalul inculcat adanc in sinele nostru decat o amenintare reala, faptica in roman. Cu ajutorul acestei atmosferi de asediu autorul cauta sa confectioneze o fata umanoida pe care irationalul urmeaza sa o imprumute. Acest scop nemarturisit devine elementul surpriza al romanului intr-o atmosfera flambata si cleios de placida.
Va ramane voua exercitiul de judecare, cat despre mine pot sa divulg ca inca sugrum timp printre pagini cautand…
