FOTO: www.ghimpele.ro
Acoperit de o palma rudimentara a unei opinii publice ignorante, Marin Sorescu este unul dintre cei trei, poate patru scriitori romani cu adevarat geniali.
M-am intalnit cu niscaiva literatura pana acum, insa asa dialoguri si povesti fitiliste ca cele gandite de olteanul nascut in Bulzesti, Dolj nu am avut sansa de a citi.
Daca ultima data am adus in discutie superbul roman sorescian Trei dinti din fata, de data asta propun atentiei o trilogie.
Setea muntelui de sare erupe, incepand cu titlul si terminand cu ultima cortina, de curaj si spirit ludic. Formata din trei tragedii – Iona, Paracliserul si Matca, triunghiul dramatic dezvaluie o teatralitate simetrica. Iona si Matca, puternic subsumate simbolului apei si Paracliserul care evoca focul puncteaza un reper care ajuta lectura: apa – foc – apa.
Iona prezinta parabola pescarului cu acelasi nume care filosofeaza frumos intr-un peisaj colcaind de simbolistica si mesaje fine, trecand prin stari simultan cu maruntaiele de pesti in care este captiv. Puterea dialogului spartan din aceasta piesa de teatru este coplesitoare.
Paracliserul intriga prin fascinatia protagonistului pentru fumul lumanarilor, intr-o catedrala parca niciodata destul de afumata si mereu prea parasita.
Iar Matca, scrisa intr-un registru usor modificat – singura parte a trilogiei unde protagonistul este o femeie si unde exista dialog real si nu schimburi de replici cu sinele sau replici fara raspuns, propune o impresionanta abordare literara a mitului genezei si al potopului.
Ancorata in religie, filosofie si ironie sclipitoare, Setea muntelui de sare este, in definitiv, despre singuratate, asa cum scria si autorul intr-o addenda la Iona, in 1968: “Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.
In contrast cu aceasta uriasa solitudine, putem pune replica finala din Iona: “Razbim noi cumva la lumina”.
