Cartea “Enigma la mansarda” a scriitoarei Rodica Ojog Brasoveanu este o invitatie intr-un univers mefient al conspiratiilor, al intrigii cu resurse de intuneric si nu in ultimul rand al secretului, pazit uneori cu pretul integritatii, omenescului. O parte din personaje sunt construite in asa maniera, ma refer la Gina, Ana sau Dinu, incat ne induc senzatia unei simplitati neamenintatoare. Alte personaje precum comisarul Cristescu sau Grigore Lupascu sunt croite in nuante, evolueaza prin exercitiu dialectic si gimnastica cerebrala, comisarul Cristescu utilizeaza foarte mult intuitia care este fiica experientei (dupa cum reiese din dialogul acestuia cu locotenetul pe seama banilor falsi).
Toata actiunea parca este tesuta in ritmul filmului noire si in virtutea unei pensule ce-si exerseaza inimos hasura. Sunt unele pasaje din carte absolut goale, unele intentionat altele poate nu. Goliciunea acestor pasaje are menirea de a ne ademeni intr-un univers intim al nepredictibilului. Alte pasaje surprind un realism vibrant plamadit printr-un “clar obscur” specific autoarei “Seara splendida cu reverberatii violete il decise sa faca cativa pasi pe jos. Vilele scunde protejate de garduri joase, brazii brumati cu crengi lungi despicand in franjuri lumina din fata ferestrelor, ici colo, cate o lampa tradand prin tesatura perdelelor intimitatea unei odai dadeau cartierului un aer de liniste domola ceva din idilicul si stralucirea unui enorm abtibild citadin” p.197
Cat despre lectura acestei carti putem spune, chiar cu vorbele scriitoarei, ca este ca si cum am merge “pe aleea prejmuita de castani imbratisati inalt in bolti de frunzis, evitand inconstient crapaturile trotuarului ca niste cicatrice”.
