Rost
Fara piramide,
ar fi murit
desertul.
(Infractiunea de a fi, 1996)
Pe Adrian Paunescu il cunosc din reportajele facute “pe” Cenaclul Flacara si din rarele aparitii televizate din ultimii ani din viata sa.
S-au facut documentare, emisiuni-pamflet, talk-showuri despre personalitatea poetului si despre Cenaclu. Tot ce am aflat despre om si artist s-a datorat juxtapunerii involuntare a atentiei mele cu diversele surse de informatie.
Nu am fost niciodata un cititor constant de poezie pana acum. Pana la “Poeziile cu un singur punct” scrise de Adrian Paunescu.
Volumul aparut cu numarul 121 in colectia de carte “Biblioteca pentru Toti” a cotidianului Jurnalul National, se numeste astfel deoarece in componenta fiecarei poezii nu exista decat un singur punct.
Niciodata nu am regasit mai multa pasiune intr-un semn de punctuatie, niciodata mai clocotinda complexitatea in simpla apasare cu pixul pe hartie, niciodata mai multa vraja intr-un semn atat de mic de cerneala.
Am trait fiecare vers ca un nou “suflu” de lumina in fantasmele intunericului din afara celor doua coperti, fiecare titlu ca o spasma, virgula – un “punct care plange” – si punctul.
Poezii care starnesc pasiunea in suflet si “incarca” fata cu emotie, constructii lipsite de ritm, adeseori de rima, de masura, o diversitate de stari in cuvinte, o implozie cardiaca.
Un volum detasat de stilizari, de compromisuri si de platitudini, tavalug al unui suflet urias suferind de claustrofobie, tavalug ce nu cunoaste limita in critici, dispret, finante, politici, sfaturi cu aluri de intriga si “omenie”, o forta inimaginabila cu o unica stavila – punctul.
Volumul este, mai degraba, o compilatie de poezii cu caracteristica punctului unic, sustrase din diferite volume.
Rar am intalnit asa o liniste si ratiune intr-o agitatie furibunda a cuvintelor, de parca intreaga lume a fost transpusa in ele, incercand sa-si faca un rost in spiritul celui care nu doar citeste, ci asimileaza.
Inainte de fum
Orice razboi miroase a petrol.
(Din doi in doi, 2003)
