Simion Iuga are 56 de ani. S-a nascut in localitatea Comanesti (judetul Suceava) si tot aici il gasesc. Are cinci decenii de realitate, o realitate despre care va spune multe; cinci decenii de trairi artistice veritabile. 56 de ani care se dezvaluie pe chipul barbatului intocmai ca si culorile sale in ulei pe nenumaratele panze – adanc si placut.
Urmeaza cateva randuri care, personal, au starnit mai multe intrebari si frustrari decat clarificari.
Cateva randuri despre Simion Iuga. Nea’ Simi de acum incolo.
Inceputul
S-a nascut la 2 februarie 1955 aici, in Comanesti. La o distanta de circa 30 de km de resedinta de judet – municipiul Suceava – asezarea erupe liniste si curatenie. Azi e duminica. Calendaristic e trecut de mijlocul toamnei; tinand cont de temperatura, e foarte usor sa crezi ca vara si-a arogat inca o luna.
Intr-o atmosfera semi-caniculara, ma reintalnesc cu batranul artist. Ma asteapta in poarta curtii sale, la sosea.
Prima data l-am intalnit pe nea’ Simi acum o luna si jumatate, la editia anuala a “Targului Mesterilor Populari” de la Suceava. In Muzeul Satului Bucovinean, printre sculpturi, curele si cingatori din piele, produse traditionale bucovinene, muzica populara si reclama politica, nea’ Simi statea linistit si retras pe scaunelul sau, langa o bucata de carton – “Portrete la minut” – si astepta. M-am asezat, m-a schitat in creion si ne-am despartit cu promisiunea mea de a-i face publica povestea.
“Cum v-am spus si la telefon, casuta mea e mai in fund de la sosea.” Revenim in actual. “Casuta” lu’ nea’ Simi, pe care el o pronunta cu atata delicatete si rusine – de parca se asteapta ca din moment in moment sa jigneasca pe cineva cu asta – ei bine, aceasta se incadreaza bine in cuvant.
In preajma fostelor grajduri CAP, la vreo 25 de pasi de la poarta, la capatul unui teren mic plin cu verdeata si tintuit de trei capite de fan sta, mica dar dreapta, locuinta familiei Iuga. “E facuta din chirpici, eu am ridicat-o in 1994, pe terenul asta primit mostenire de la parinti.” Batranul Simion e casatorit de peste trei ani cu Elena, o doamna in varsta de 46 de ani.
“M-am nascut in Comanesti, dar in alta parte a satului; am o pictura cu casa natala.” (imi tinteste cu degetul undeva dupa dealul din fata noastra). Stam toti trei – eu, domnul si doamna Iuga – pe bancuta lunguiata din fata casei.
“Ceea ce am facut eu cu pictura a venit prin tatal meu, care a fost de asemenea pictor, de la Dumnezeu. Asta cred. Desigur, tata avea alt stil de a picta si eu am altul.”, incepe nea’ Simi. Si il las, incerc sa evit intreruperile.
“Domnule, cum sa zic eu, eu nu am avut scoala de pictura, adica eu nu am facultate in sensul asta; eu am numa’ scoala de arta, dar si asta facuta doar asa ca sa am si eu diploma ca era nevoie atunci. Dar nu cred ca scoala asta m-a ajutat in vreun fel, nu mi-a schimbat stilul in bine sau in rau. As vreau eu sa imi deschid un atelier de pictura numai al meu, sa am posibilitatea sa merg in toate locurile unde vreau ca sa pictez peisaje, oameni, lucruri – dar e foarte complicata situatia; asa stau pe loc, ce sa fac…”
Omul divagheaza destul de des, s-au adunat multe in suflet.
Majoritatea exprimarilor artistice publice de care a avut parte nea Simi au constat in festivalurile sucevene la care a fost invitat. Dar asta doar in ultimii cativa ani, si nici atunci constant.
“Am fost noua copii la parinti. Si toti am crescut cum am putut, asa ne-am crescut unu’ pe altu’. Vara mergeam cu vacile oamenilor la pascut ca sa ne castigam caietele, creioanele si costumul de scoala cum era atunci, pe timpu’ ‘ceala. Cum am spus, tata picta din 1979 si mama era casnica (ulterior, din usa podului casei, imi arata un tablou de-al tatalui sau, pe tema procesului electoral din 1933).
De mic s-a simtit bine desenand si schitand; “de la 14-15 ani am stat un an la casa de copii de la Liteni” de unde a fost dat afara pentru ca mai mult desena in caietele de notite decat isi scria lectiile.
Viata l-a purtat prin nenumarate colturi de tara, “ am lucrat ca docher in portul Constanta, pe la 19 ani; am mai lucrat in Viile de la Valea Calugareasca, in fabricile de lana de la Timisoara si in abatorul de la Suceava, de unde am si iesit la pensie.”
Pictorul si cele doua neveste
“Am inceput usor-usor. Cu un catel, cu o saniuta, cu o floare – lucruri marunte, si in timp mi-am format mana. Si am avut pasiunea asta; la scoala faceam cate schite, nu m-a mai interesat altceva. Si cu timpul m-am dat la portrete serioase, de oameni. Asta am descoperit-o prin clasa a V-a. Si dupa, mai mult de prin filme; bine, ce era pe atunci, filme cu cowboy, haiduci, erau filme frumoase atunci. Si faceam cate din imaginatie. Si cu timpul, cu exercitii, am reusit sa fac scoala de arta <
Si tot asa am reusit sa cunosc pictori, si prin Iosca (Iosif Csukat – n.a.) am reusit sa intru la Muzeul Satului Bucovinean, sa fac portrete ca sa castig si eu un ban sa mai traiesc si eu cu viata. Asta s-a intamplat din 2003.”
“Am ramas si eu impresionata cand am citit in ziar (nea’ Simi a fost in atentia catorva editii de ziar local) ca a spus ca, inainte, nevasta lui era pictura”, intervine doamna Iuga.
Deznadejdea prezentului
Pentru artistul Iuga, povestea vietii se aude dintr-un glas scufundat in resemnare si bun-simt. Prea mult bun-simt. O combinatie riscanta in ecuatia sociala actuala.
Sunt atatea lucruri care ma fac sa las capul in jos, sa aliniez ridurile, sa mijesc ochii sau sa dau din cap asigurandu-ma ca nu aduce nici cu un “da” nici cu o negare. Pentru ca nu stiu cum sa-l iau pe omul asta, asta daca sunt capabil sa-l iau. Orice abordare parca inchide si mai multe usi si arunca cheile cu frustrare si siguranta.
De ce? – E intrebarea suprema, universal valabila.
“M-am descurajat cand am vazut ca premiile se iau pe relatii si cunostinte; m-am descurajat cand am vazut ca altii se afirma si eu nu.” Si spune lucrurile astea cu aceeasi scanteie de zambet cu care m-a intretinut tot timpul, de parca nu s-ar confrunta cu o drama, ci ar spune o istorioara, o cimilitura pe care a aflat-o la randu-i de la altul.
Si, sigur, nea’ Simi a reusit cateva expozitii personale in Suceava, sigur, de-a lungul timpului a creat opere in ulei exceptionale, sigur, din 1996 s-a oprit; sigur, se refugiaza acum in portretele sale in creion si in lectura Bibliei, sigur, si-a propus sa picteze in ulei cocosul (singura oratanie din curtea si asa saracacioasa), sigur, toate astea au fost posibile prin donatii de culori de la unu’ altu’, sigur…
Cand de fapt, toate astea trebuie asumate si interiorizate pentru a putea depasi obstacolul. Si, desi este un obstacol din cele mai perfide – de ordin psihologic si de moral, Simion Iuga trebuie sa-si gaseasca puterea sa reintre in pod si sa scoata la lumina operele prafuite, teancurile de schite in creion plastifiate, carnetelele cu incercari, almanahurile si cele cateva pagini de ziar, de asemenea plastifiate, in care apare; trebuie sa o faca pentru ca altfel statuia decentei ar mai fi brazdata de o crapatura in, si asa, sordida stare in care se prezinta.
Nu e drept si corect din partea mea sa scriu randurile de mai sus, suna patetic din moment ce nu am conditia lui – atat spirituala, cat si materiala – si nu imi pot imagina cu adevarat cum vezi viata dintr-o astfel de postura.
Ce stiu e ca din multii, din ce in ce mai multii, la un moment dat prea multii “oameni de afaceri” din tara asta, e imposibil si inacceptabil sa nu fie macar doi, trei, cinci, 10 care sa isi recunoasca si aroge datoria de a indrepta destinul acestui batran artist. La fel ca si in sanatate, in cultura este scabros raspunsul implacabil: “nu am bani”.
Trebuie sa facem ceva pentru ca nea’ Simi sa se ridice din nou si sa poata repune semnatura sa unicat pe noi opere, sa putem citi cand intoarcem un portret: “Iuga Simion – nascut pictor”.
