Ultimul film a lui Woody Allen “ Midnight in Paris” analizeaza obsesia pe care o avem toti ca trecutul ar fi mereu mai interesant, savuros pe scurt mai bun.
Filmul incepe cu filmari din Paris, pe fundal auzindu-se vocea personajului lui Owen Wilson( Gil) care omagiaza orasul luminilor. Aceste secvente te duc imediat cu gandul la Manhattan(1979), vreme la care Allen diviniza New York-ul.
Cu “Midnight in Paris”, Allen a realizat ceea ce stie cel mai bine: o comedie geniala pe care daca o diseci si o privesti de aproape observi inserate pilde de viata dureros de reale.
Filmul incepe cu o conversatie a lui Gil cu Inez (Rachel McAdams), un cuplu de americani care viziteaza Parisul. Pentru Gil nu e prima experienta, el cunoscand Parisul si fiind fermecat de romantismul, luminile, cafenele si stradutele orasului.
Parisul si-a pus amprenta pe Allen, care a realizat un film mai romantic si mai nostalgic, decat de obicei.
In timp ce Inez e o persoana moderna, cu picioarele pe pamant, Gil este un romantic, care traieste in trecut. Scena in care un prieten de familie ii spune” mereu ce a fost in trecut ni se pare mai interesant” este emblematica pentru film deoarece este esenta fiintei umane.
Gil este indragostit de ploaie, de muzica veche si de Parisul lui Zelda Fitzgerald, Hemingway sau Gertude Stein. Cand intr-una dintre plimbarile sale nocturne, are sansa de a intra intr-o lume magica a trecutului, Gil cunoaste toate personajele pe care le-a admirat toata viata si se lasa cucerit de o tanara franzutoaica Adriana( Marion Cottilard), iubita lui Pablo Picasso. Adriana ii marturiseste lui Gil iubirea sa pentru trecut, pentru Parisul anilor ’20, pentru cultura de atunci.
Aici este momentul unde se poate vedea maiestria unui regizor ca Allen care arata neprezenta oamenilor in viata de zi cu zi si impresia generala ca tot ce a fost in trecut e mai bine.
Cu ajutorul Adrianei, Gil paseste tot mai mult in trecut, ajutand in La Belle Epoque. Frumusetea modului in care dercurge filmul este ca fiecare generatie isi doreste sa traiasca in trecut. Gil doreste sa traiasca in vremea lui Hemingway, Adriana in La Belle Epoque, iar ce din La Belle Epoque isi doreau sa fi trait pe vremea Renasterii, declarand perioada in care traiau complet lipsita de imaginatie.
In stilul specific a lui Woody Allen, personajele sunt construite minutios, ilustrand dorinta de a vedea tot ceea ce a fost mai frumos dintr-o frica de a trai in present. Personajul lui Owen Wilson exprima prin toti porii replici a la Allen (cand Hemingway ii spune ca atunci cand faci dragoste pasionala cu o femeie uiti de frica de moarte, Gil raspunde:” No, that doesn’t happen”).
Filmul este o oda adusa Parisului, dar si o trezire la realitate a generatiei prezente de a inceta a vedea tot ce este calitativ in trecut, deoarece probabil stranepotii nostri vor privi oameni ca Steve Jobs sau Mark Zuckerberg la fel de admirativ asa cum noi il privim pe Hemingway sau Picasso.
