Nu stiu ce sa recomand: cartea sau filmul?!
Ideea este insa urmatoarea: ambele sunt incredibil de emotionante. Descriu in amanunt chinurile prin care trece redactorul sef al unei reviste celebre, Elle, in urma unui atac celebral. Ilustreaza intr-un mod crud eforturile pe care le face un om pentru implinirea unui vis. A scris o carte prin prisma unui singur ochi neputand sa vorbeasca. sau sa se miste sau sa respire singur. A scris litera dupa litera experienta traita.
Un caz real. O ecranizare de exceptie, o carte ce trece dincolo de cuvinte…
“Acum, cand sa fac saltul periculos in propriul meu trecut, simt ca ametesc. Nu stiu de la ce capat sa apuc orele acelea apasatoare si inutile, imposibil de adunat, intocmai ca bilutele de mercur dintr-un termometru frant in doua. Cuvintele se eschiveaza. Cum sa evoci supletea si caldura trupului tanar al brunetei inalte langa care te-ai trezit pentru ultima data, fara sa-i acorzi atentie, aproape morocanos? Totul era gri, pastos si resemnat: cerul, oamenii, orasul hartuit de mai multe zile de greva din transporturi. Alaturi de milioanele de parizieni, eu si Florence intram in malaxorul incalcit al zilei, cu privirile goale, cu fetele trase, ca niste zombi. Executam mecanic toate gesturile acelea care, astazi, mi se par miraculoase: sa te barbieresti, sa te-mbraci, sa-ti bei ciocolata..”
