Cam cat de mult esti dispus sa faci pentru un vis?
Pentru protagonistii “Requiem for a dream”, limitele s-au “zbatut” intre concret si nebunie.
Pelicula este tot ceea ce se vrea de la un film mind-fucking. Iar asta a putut fi vazuta in toate cele patru roluri centrale: Sara Goldfarb (Ellen Burstyn), Harry Goldfarb (Jared Leto), Marion Silver (Jennifer Connelly) si Ty (Marlon Wayans).
“Requiem for a dream” este un film ce induce frica; acesta face parte din categoria extrem de restransa a filmelor cu adevarat penetrante. Iti sparge constientul cu usurinta, tulbura subconstientul si debusoleaza inconstientul. E un film care necesita o pauza mare de timp pana la o eventuala reluare.
Cele patru roluri concretizeaza patru povesti fundamentate pe droguri.
Harry si Marion sunt un cuplu de drogati, iar alaturi de Ty incearca sa isi “rupa” o parte din realitatea strazii, prin comercializarea de droguri. In paralel, Sara – mama lui Harry – joaca ceva cu totul special; strapunsa de tendinte maniacale, depresiva si asistand la propria spalare pe creier de catre televizor, Sara isi refuza realitatea si forteaza atat rochia cea rosie cat si aparitia la televizor pe care o viseaza printr-o dieta ce trece rapid intr-o dependenta de pilule.
Sara Goldfarb inseamna dementa autoindusa, inseamna iluzie si perfidie si, mai ales, inseamna o fuga constanta de acum si aici. De aceea actrita Ellen Burstyn a primit cate o nominalizare la Oscar si la Globul de Aur in 2001 si o multime de alte recunoasteri publice.
Pe de alta parte, lui Jared Leto se pare ca ii priesc astfel de roluri – o alta prestatie foarte buna a sa a insemnat calitatea actoriceasca de care a dat dovada in filmul “Lord of War”.
“Requiem for a dream” este genial pentru ca refuza stilul comercial; si asta se vede clar in cursul povestii si in felul de a transmite mesajul. Rutina – in orice – ucigatoare, televizorul ca surogat al identitatii sociale si spirituale si ignoranta mediului inconjurator cladesc un ambient diavolesc.
Toate astea se incheaga intr-o agitatie psihica, intr-o liniste organica si o teribila metamorfozare sintetica a palpabilului.
Toate astea pentru a auzit “We got a winner!”. Pentru ca umanul are nevoie, vrea sa auda lucruri pozitive, ca niste adulti vegetativi inecati in naivitate.
