Mai am doua minute din astazi, mai am doua minute din ceea ce este pentru inca doua minute o zi de luni. Si simt secundele cum raman in urma mea si a trenului.
Zgomotul acestuia insa e mai ritmic ca niciodata si imi aminteste de haos si calatoria prin el, de cele doua minute care au trecut fara sa-mi dau seama, in timp ce eu imi comandam o cafea. E fascinant cum in afara trenului haosul e agatat din loc in loc in cate-o lumina si in jurul ei isi pierde vitalitatea. In jurul luminii haosul devine doar…tacere.
Iubesc mirosul de cafea si senzatia unei cani a carei caldura ajunge la simturile tale inaintea cofeinei, ca si cum numai un suflet incalzit se trezeste dupa cafea.
Fara sa vreau imi cobor din cand in cand ochii pe ceas si constat ca timpul, spre deosebire de haos, nu e agatat in nimic. El se scurge fara sa stim de unde a pornit si cu siguranta fara sa aiba o destinatie…sau dimpotriva, avand toate destinatiile.
Tu iti amintesti ce-ai facut in ultimele doua minute de ieri?
Dar in primele doua din ziua dinainte? Si daca iti amintesti spune-mi cat de mult au valorat ele pentru tine? Ti-ar pasa daca ziua ar avea 23 de ore si 58 de minute? Ai simti diferenta?
Astazi cu siguranta n-ai fi observat daca cineva iti fura 2 minute si mai mult ca sigur ceva chiar ti-a „furat” cel putin 2 minute din viata fara sa fi realizat, fara sa-ti fi pasat, fara sa te intereseze macar daca a meritat pierderea.
Probabil nici daca ti-as spune ca intr-o saptamana pierzi cel putin 14 minute nu ar fi un aspect atat de relevant penru deciziile pe care le iei. Sau ca intr-o luna totalul va fi de minim 60 adica o ora, iar intr-un an vor fi 60 x 12 = 720 minute = 12 ore care in doi ani abia se transforma intr-o zi. Nu stiu cati ani ai tu , dar eu am pierdut deja 12 zile din viata doar pe doua minute de nepasare.
N-o sa stiu niciodata ce s-ar fi putut intampla in aceste 12 zile, ce sta sub aceste 12 capacele. Stiu insa ca deasupra a tot ce nu cunosti sta intotdeana un semn de intrebare si unul al exclamarii. Ele reprezinta curiozitatea ta si avertizarea vis-a-vis de ce vrei sa cunosti.
Candva aceste 2 minute ma vor fi costat in total mult mai multe zile, mult mai multe oportunitati, mult mai multe….Intr-o zi ma voi intoarce cu amaraciune la aceste 2 minute, la acele 2 minute, la minutele mele de nepasare si voi regreta fiecare secunda din ele. Intr-o zi nu voi avea altceva mai bun de facut decat sa ma intreb ce s-a intamplat cu timpul pe care l-am lasat sa treaca. A profitat altcineva de el? A trecut pur si simplu? Al cui e timpul meu cand nu (mai) e al meu?
Si dupa ce voi fi zambit fortata de presiunea ireversibilitatii voi visa la toate acele lucruri care ma puteau face fericita in fiecare din cele 2 minute pierdute.
Imbratisari, acum ma gandesc doar la imbratisarile pe care le puteam oferi sau primi timp de 2 minute in fiecare zi. E cel putin placut sa iti refugiezi din cand in cand emotiile in bratele cuiva care tine la tine sau pe umarul unei persoane dragi.
Si ma mai gandesc la sclipirile din ochii oamenilor fericiti. Acele licariri care spun: “Acum, in aceasta clipa, sunt mai sus decat tot ce ma inconjoara. In acest moment timpul imi apartine si universul a stat pe loc pentru ca eu sa ma pot bucura pe deplin! Acum simt ca traiesc!” Eu cunosc luminile astea, dar nu neaparat din ochii altora ci din ai mei.
Sunt senzatii pe care o data ce le traiesti nu le vei uita niciodata, dar cel mai probabil nici nu le vei retrai nicicand in acelasi mod sau la aceeasi intensitate. Eu nu pot uita, de exemplu, primul sarut, zgomotul primelor aplauze pe care mi le doream, primul moment in care m-am simtit puternica, senzatia de intregime. Nu voi uita cum se simte apa care se scurge pe piele in timpul unei ploi de vara sau prima mea calatorie mai lunga.
Nu voi uita insa nici sentimentul unor caderi. Dar nu al oricaror caderi, ci a celor din care timp de cateva clipe am crezut ca nu ma pot ridica.
Ma revad in sala de antrenament, cu palmele si genunchii pe saltea, cu fata in pamant si parul care imi acoperea jumatate din fata, dar prea putin din durere. Imi simteam stomacul facut praf si fizic durerea era atat de mare incat singurul punct de reper cu normalitatea erau palmele mele care strangeau din panza saltelei.
Ma dureau bratele de la antrenament si loviturile anterioare si stiam ca a doua zi vor fi in nuante de violet. Dar in momentul respectiv simteam numai lovitura primita si impactul inca rezona in mine. Auzeam in minte vocile oamenilor care ma intrebau de fiecare data cand am de gand sa renunt, vocile oamenilor care se ingrijorau cand vedeau vanataile. Mai mult insa, ma vedeam pe mine. Proiectam in minte sentimentul renuntarii si apoi ma ridicam.
De ce? Pentru ca atunci cand renunti fara sa fii sigur ca erau sanse sa invingi ramai atat cu durerea cat si cu indoielile, cu rusinea, cu regretele.
Asa ca ma ridicam si aratam ca ma doare. Si niciodata nu realizezi cat de inalt esti pana nu te ridici si vezi diferenta, pana nu stii ca de la saltea pana unde privesti acum ai simtit fiecare centimetru, ai dat totul pentru el si l-ai castigat.
Un lucru nu trebuie sa faci niciodata cand ajungi sus: sa nu uiti senzatia palmelor care strangeau salteaua de parca vroiau sa sugrume o data cu ea durerea.
Pentru un timp foarte scurt am facut asta intr-un context sportiv, dar pentru foarte mult timp am simtit asta in viata.
Nu sunt o invingatoare!
O invingatoare ar fi spus ca te ridici indiferent ce se intampla si mergi pana la capat. Eu nu cred asta! Eu cred ca uneori merita sa te ridici si sa lupti, alteori sa te ridici si sa pleci, dar intotdeauna merita sa te ridici pentru a putea decide apoi de sus ce urmeaza.
Nu sunt o luptatoare!
O luptatoare poate nici nu cade, iar cand e jos nu se gandeste decat la ce e sus. Eu vad mereu si ce e jos. Imi permit sa accept si posibilitatea unui esec. Poate chiar exagerez facand asta! O persoana luptatoare nu se opreste la linia de finish ci mult dincolo de ea. Eu ma opresc de multe ori fix inaintea ei.
Nu sunt speciala!
Cred ca notiunea de special e supra-licitata. Eu nu ies cu nimic din tipar si o data cu iesirea din adolescenta nu stiu daca mi-am mai propus cu adevarat lucrul asta. Da, vreau sa fiu apreciata, vreau sa fiu placuta, am trasaturile mele definitorii, am un EGO si un sirag de amintiri, dar vreau sa cred ca noi toti avem lucrurile astea. Mereu spun ca daca e sa fiu speciala pentru ceva, atunci sper sa fie pentru modul in care profit de mediocritatea mea. Sunt doar un om si o infinitate de ganduri! Nimic mai mult!
Nu sunt puternica!
Desi mi se mai spune din cand in cand ca sunt printre oamenii puternici, insist sa contrazic aproape mereu afirmatia asta. Nu sunt puternica! Sunt doar o foarte buna cultivatoare de…impresii. Pot cultiva in oameni impresia ca sunt toate cele de mai devreme, iar asta fara sa vreau si tind sa cred ca fara o baza reala, de asemenea.
Sunt umana!
Ultimul lucru pe care il stiu despre mine: sunt umana pana la ultima fibra din care sunt alcatuita. Rad, plang, empatizez, am incredere, sper, visez, intru in panica, ma isterizez si GRESESC, des chiar.
Sa nu uitam insa ca in fiecare zi suntem altii! Asa ca revenind la cele doua minute despre care vorbeam putin mai devreme, ma intreb cine eram atunci cand le-am pierdut? Tu stii cine erai? Si daca da, de ce ai renuntat timp de doua minute la tine? De ce te-ai lasat pe tine cel de atunci sa nu-ti pese…de tine?!
Nu poti salva toate minutele, asta e clar! Dar daca sunt doua minute pe care le poti investi in momente/ lucruri/ oameni deosebiti atunci gandeste-te ca la 30 de ani vei avea 21.900 de minute = 365 de ore ~ 15 zile si la 60 vei avea o luna in plus.
Ai doua minute in fiecare zi sa adaugi vietii tale cel putin o luna?
Esti sigur ca vrei sa dai cu banul pentru optiunea asta?!
