Numit si bolsevism, comunismul s-a dezvoltat ca ideologie in prima parte a secolului XX, avandu-i ca promotori pe Lenin si Trotki, conducatori ce au preluat si dezvoltat teoria marxista. Ideile principale vizau desfiintarea claselor sociale, a proprietatii private si promovarea unei proprietati publice, a „intregului popor”, existenta unui singur partid, precum si eliminarea adversarilor politici. Stalin a fost cel care a dat ideologiei un caracter despotic, accentuandu-i teroarea. Dupa 1946, comunismul s-a extins in Europa, Asia si America de Sud.
In Romania, comunismul a fost impus in anul 1947. Uniunea Sovietica a facut presiuni majore pentru includerea in guvernele instaurate dupa cel de-al doilea razboi mondial a unor reprezentanti ai Partidului Comunist. Acesta fusese interzis in Romania in anul 1924, dar reintrase in legalitate la putin timp dupa sfarsitul razboiului. Regele Mihai I a fost nevoit sa abdice, iar liderii necomunisti erau eliminati in mod constant din viata politica. Imediat, a fost proclamata Republica Populara Romana.
„Faurirea omului nou”
Odata cu instaurarea regimului comunist, toate manualele anterioare anului 1947 au fost scoase din uz, iar interesul autoritatilor era acela de a-si promova ideologia prin intermediul manualelor si al programelor didactice. S-au infiintat facultati muncitoresti care produceau „specialisti” pe banda rulanta, in doar cateva luni. Acestia erau considerati apti pentru a-i inlocui pe fostii angajati ce nu doreau sa se supuna regimului. Ei erau fie concediati, fie trimisi in inchisori. In fiecare sala de clasa existau, deasupra tablei de scris, portretul conducatorului din Romania (initial Gheorghe Gheorghiu-Dej, ulterior Nicolae Ceausescu), simbolurile comuniste, secera si ciocanul, precum si portretul lui Lenin sau Stalin. Tinerii studiau dupa materiale de propaganda, cu un aspect didactic vag. Acestea erau incropite de oameni necunoscuti, precum Ion Paun-Pincio, Alexandru Sahia, Ionescu Rion sau Alexandru Toma, Dan Desliu si Mihai Beniuc, al caror singur „talent” era acela de a insira cuvinte ce promovau ideologia Partidului. Toate creatiile simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste, expresioniste sau dadaiste sunt considerate „snoabe, mistice, descompuse, dezumanizate, degenerate, morbide, irationale, retrograde, putrede si decadente”. Pana si creatia marelui Mihai Eminescu era amenintata, caci poetul „nu numai ca a impartasit si propagat o filozofie idealista si un pesimism contagios, dar a si compus versuri ce poarta semnele „pericoloase” ale formalismului decadent”. Cei ce nu foloseau un limbaj popular accesibil, in scrierile lor, si nu aveau o conceptie „inalta” asupra vietii, cine arata o cat de mica atractie fata de naturalism, erotism, divertisment sau orice alt fel de intimitati poetice, se descalifica in ochii Partidului si era exclus din viata literara. Cultul personalitatii incepea sa prinda contur din ce in ce mai puternic, chipul dictatorului era in toate manualele, iar poeziile ce il glorificau nu incetau a fi publicate. Pe de alta parte, cenzura avea un rol extrem de important, atingand cote apoteotice in momentul in care fiecare publicatie ajunsese sa fie revizuita sau modificata de catre „expertii” Securitatii. Cuvinte precum „mos”, „baba”, „preot”, „cruce”, „frig”, „intuneric”, „foame”, „moarte”, „banana”, „portocale”, „cafea” sau „personalitate” erau interzise inclusiv in grupajele de stiri difuzate la televizor. Propaganda prin literatura a condus la inlocuirea principiului estetic cu acela al eficientei in atingerea scopului propus.
Acuzati de uneltire impotriva ordinii sociale, importanti intelectuali, precum Nichifor Crainic, Dinu Pilat, Alexandru Paleologu sau Vasile Voiculescu, au fost condamnati la ani grei de inchisoare.
Fortati de amenintarea pedepselor, multi intelectuali s-au conformat dogmelor „realismului socialist”. Realitatea nu era ceea ce percepea si dorea sa redea artistul in operele sale, ci ceea ce decidea partidul ca trebuie sa fie: „Avem nevoie ca arta, avem nevoie ca industria cinematografica si teatrele sa zugraveasca esenta si modelul omului nou pe care vrem sa-l faurim! Chiar daca uneori trebuie sa infrumusetam vreun erou, este bine ca el sa devina un exemplu, pentru ca tinerii sa inteleaga si sa stie ca asa ar trebui sa fie!”, spunea Nicolae Ceausescu. In realitate, omul „nou” era doar fiinta supusa regimului, fara coloana vertebrala si fara personalitate. Eugen Negrici descria astfel mecanismul de construire a operelor din „Epoca de Aur”: „Materia prima se alcatuia din substantive – putine si privilegiate: pamant, otel, paine, glorie, munti, cetate, gradini, aripi, vazduh, ctitori, destin, roua, demnitate, nimb, recolta. Adaugam din memorie: glie, tezaur, stramos, grau, arbore, izvor, plai, soare, daci… Apoi, in reteta, trebuia obligatoriu sa figureze cateva substantive cu virtuti catalistice: inima, vis, catarg, vatra, rod… In asemenea amestec era de ajuns sa versi un numar oarecare de adjective precum maret, vast, fierbinte, iar miezurile se legau obsesiv, tiranic, ca manate de oarba manie a fortelor inertiei”.
Singura perioada in care s-a facut simtita o relativa liberalizare la nivel al exprimarii literare, s-a desfasurat intre 1964 si 1971. Importante evenimente istorice precum moartea lui Stalin (1953), revolutia maghiara (1956) si retragerea trupelor sovietice (1958) au permis crearea unui culoar favorabil pentru publicarea mai putin restrictionata a unor opere precum „Bietul Ioanide”, de G. Calinescu (1953), „Toate panzele sus!”, de Radu Tudoran (1954), „Morometii”, de Marin Preda (1955), „Strainul”, de Titus Popovici (1955), „Groapa”, de Eugen Barbu (1957), „Ion Sfantu”, de M. Sadoveanu (1957), „Un om intre oameni”, de Camil Petrescu (1955-1958). Bineinteles ca si in aceasta perioada existau filtre si restrictii, insa au fost suficienti artisti care au dat dovada de abilitate, reusind sa isi faca cunoscute gandurile relativ liber.
Concluzii
Comunismul a facut ca aproape toate valorile si talentele reale sa fie inlocuite de simple masinarii propagandiste. Oamenii ce nu s-au supus sistemului au fost trimisi in inchisori. Totusi, au existat artisti adevarati, capabili sa se adapteze constrangerilor. Perioada comunista a insemnat un zid urias construit in calea dezvoltarii culturii romanesti, proces favorizat de perioada interbelica.
