Deseori se rezuma la limbaj. Nu fac referinta la cuvintele spuse. Nu ma refer aici la frazele de circumstanta. Nu la copilarii si banalitati spuse si uneori regretate. Nu la minciunile pe care ni le spunem crezand cu ardoare ca ne protejeaza. Ma refer la limbajul care duce dincolo de trup si de soapte. De parca se impletesc gandurile interlocutorilor cand stau alaturati pe doua scaune de metrou. Ala e limbaj adevarat. Dificil de intalnit. Greu de pastrat o astfel de persoana pe langa tine. Sti ce? Asta nu cred ca are nevoie de inceput si de final. Ca o nuca in perete. Atipic. Convorbiri spontane. Ca atunci cand discuti despre alegeri ce trebuiesc facute si decizii ce trebuiesc luate. Discutii despre prieteni pierduti si prietenii castigate, despre unde de regret si raze de speranta; despre increderi sfaramate si aripi atasate. La gandurile interlocutorilor desigur.
Mi se pare ca problemele de care ne ingrijoram adesea nu par sa se materializeze. Cele care te surprind pe neasteptate intr-o dupa-amiaza de miercuri sunt cele care iti zdruncina convingerile. Ma gandesc uneori la regizori si imi imaginez ca sunt nefericiti. S-ar putea sa fie cei mai nepotriviti ca oameni sa traiasca – pica in filme prea des. As prefera sa fiu regizor pentru ca imi pare ca oamenii contemporani mie sunt cei mai priceputi actori. Adesea cufundati in ei insisi esueaza sa se se bucure de lucrurile simple. De zambetele nepereche si de momentele care iti taie respiratia. Actorii de care vorbesc au o adapatabilitate impresionanta. Sunt marionete ale actualului capabili sa isi camufleze instinctele si pornirile sub figuri statice si zambete surde. Cu sclipiri inocente in ochi si cu minciuni memorate de buze patineaza linistiti in familiar lasand privitorii sa vada masti. Suntem inconjurati de sute de masti. Actioneaza mimetic si se leaga de stereotipuri pentru a-si continua linistiti existenta. Pentru a-si linisti nelinistea!
Si ce intortocheat traseul catre liniste. Suntem naivi. Impresionabili. Traim cu impresia ca atunci cand imaginatia biruie inteligenta ne redescoperim. Incapabili sa astamparam insomnia umbrelor. In neastamparul noptilor, mahnirea si cazna trairilor trecute sapa santuri in care putrezesc hoiturile amintirii. Pentru ce? Pentru o destinatie care pare perfecta. O lume utopica in care viata-i un sir de coincidente placute. O succesiune de sentimente rationale sau de ratiuni simtite. Un joc de copil in parul caruia se prind raze sau poate un zambet aruncat la intamplare. O soapta in linistea noptii. O imbratisare atunci cand trupurile ard, limba ti-e foc, ochii-s rubini si buzele presarate cu jar. Atunci cand o pierzi printre perne si iti respira aerul. Cand se face mica, mica si-are chef de joaca. Atunci cand regretul, ca n-ai decat doua brate sa o strangi la piept, umple camera. Cand te uiti la ea si te intrebi…mai conteaza ceva? Ah…deraiez. Am stofa de regizor.
Oamenii au tendinta sa dimensioneze emotiv situatiile cotidiene atunci cand se confrunta cu o deceptie emotionala. Cumulat cu faptul ca avem deseori un comportament irational si actiunile noastre sunt marcate de impulsivitate ajungem in situatii care ne depasesc priceperea. Totusi viata e atat de complicata pe cat ii permitem noi sa fie. Actori sau regizori.
Ciudate sunt strazile create de circumvolutiunile creierelor noastre.
