A venit Craciunul!
Intalnesc afirmatia asta, la diferite timpuri, oriunde fiintez in perioada de fata.
Pe strada, in magazine, in troleibuz, in casa, la telefon, la televizor, la alt televizor, pe ecranul urias din centrul orasului, pe panourile publicitare, pe masini, in masini, pe cadouri… E ca-n zona crepusculara. Doar ca asta are multe luminite, craciunite si o doza inacceptabila de ipocrizie.
De ce ipocrizie? Pentru ca poporul roman – in majoritatea lui confortabila – este campion undisputed la capitolul asta; iar Craciunul este cel mai bun moment de etalare.
Problema crancena a romanului e ca n-are memorie. Si nu ma refer la genul “mai tii minte cat am baut anu’ trecut, frate? ala de memorie. Nu. Vorbesc si scriu despre memoria spiritului, echilibrul launtric al carnii denumite trup, echilibru care ar trebui sa fie contraponderea indeajunsa pentru eul exterior. Ala cu bani, carduri, bonuri, masini, fisc, in sfarsit, partea noastra mercantila.
Memoria spirituala ar trebui sa ne insufle identitatea Craciunul. Un fel de indrumator dintr-o ipostaza superioara puterii noastre de a rationa.
In primul rand, discursul impus sarbatorii asteia este: “Acum e momentul sa fim mai buni!”
Asta valideaza, implicit, ca in restul anului suntem rai sau mai putin buni. Ca si cum bunatatea ar avea un program de exprimare, segmente temporale de manifestare.
De la discursul asta – propagat in diferite forme, insa intotdeauna cu acelasi fond – lucrurile pornesc in efectul bulgarelui de zapada.
Ai auzit ca acu’ tre’ sa fii mai bun, da’ nu-ntelegi exact ce si cum. Aici vin presa, televiziunile, familia, publicitatea care-ti zic ceva de cumparaturi, de cadouri, de zambete (fortate, evident), de verbul a darui, de superioritatea altruistului, in sfarsit…
Asadar, vorbim de o sarbatoare cu o apasatoare incarcatura religioasa, spirituala, dar pe care romanul o arunca-n derizoriu.
Aici, la noi, Craciunul vine cu defrisari nesimtite de brazi – ca asa e traditia, cu maceluri de porci – ca asa e traditia, cu mese scartaind sub greutatea carnaretului – ca asa e traditia.
La urmatoarele inundatii si atunci cand o sa le cedeze ficatul, inecat in grasime, ma voi multumi sa ingan: asa e traditia!
Mizeria umana suprema este revarsata de unele televiziuni. Reporteri/ite merg in cele mai ciudate locuri si contexte si vara microfonul cate unui “petrecaret”. Atunci incepe oroarea.
Tin minte, dintr-un Craciun, o experienta-emblema pentru starea asta de fapt. Pus in fata unui microfon, un burtos rosteste mustind a placere din capul mesei: “Da, e foarte frumos. E Craciunul perfect; eu si cu familia mea ne e bine, care e bine aici la noi”. Gramatica unduioasa e veridica si expresiva pentru eruditul in cauza.
Deci, avem altruismul si aproapele de langa noi pe de o parte si “eu si cu ai mei sa avem de toate” pe de alta.
Perioada asta pare ca izoleaza in vid omenirea romaneasca, o inchide intr-o bula de iluzii.
Cum trage calendarul spre intai ale lui decembrie, romanul parca se conecteaza la transfuzii cu letargie.
In noiembrie, societatea se misca normal – cu stres, cu graba, cu serviciu, copii, amante si tot asa.
Dupa un zece decembrie, iesi in aceeasi societate si ramai traznit. Lumea schiteaza zambete talambe, se arunca cu clisee si cadouri in stanga si-n dreapta, brazii cad ca-ntr-o reconstituire a liniei Marasti-Marasesti-Oituz si poporul e cu bunatatea-n gura. Ca si cum acelasi popor a uitat de privirile pline de neincredere de pe strada si vorbele aruncate cu ura in trafic de pana mai ieri.
E uimitor! Toata piesa asta de prost-gust ma face sa tanjesc dupa o cura cu autism – sa ma izolez in linistea si lumea mea, departe de grobianismul lor, de portelanul lor necioplit pe care il numesc Craciun.
E uimitor!
Atat poti sa mai rezumi, tu, roman echilibrat si neintelegator la spectacolul sordidului. Cati mai sunt, putini, oameni cu cultura si bun-gust, scot capul pe geam, se misca pe strazi, zapeaza programele TV si isi repeta dezorientat, cu gura uscata dupa strop de autism:
A venit Craciunul!
Cand pleaca?
