Marti a fost votata Legea cainilor comunitari. Trecuta cu 168 de voturi “pentru”, in Camera Deputatilor – ca for decizional, actul legifereaza pentru prima data, clar, eutanasierea cainilor maidanezi. Sau uciderea lor, asta ascunde de fapt cuvantul aseptizant “eutanasiere”.
Esenta problemei este fascinanta. Pentru ca nu despre caini e vorba, ci despre noi.
Noi, oamenii. Noi, cei carora le place atat de pretentios sa se denumeasca “cea mai evoluata rasa”, “cei mai inteligenti”, “varful lantului trofic”, “cei mai capabili” pe care Pamantul ii are. Noi, supremul ipocriziei.
Te-ai fi gandit ca daca ne intitulam atat de elitist, chiar suntem. Dar nu suntem. Si ar fi ceva daca am constientiza faptul asta. Dar nu o facem.
Te-ai fi gandit ca intr-o problema absolut banala si evidenta a societatii moderne romanesti – cainii fara stapan – omul roman va cugeta, va analiza si supune problema constiintei sale superioare si va gasi o rezolvare conforma timpurilor actuale. In schimb, romanul se manifesta in cel mai medieval stil cu putinta, cu vrednice porniri naziste.
In Romania anului 2011, stat membru UE de aproape cinci ani si membru in toate forurile esentiale mondiale, solutia cainilor maidanezi este, in final, finala.
In urma unei campanii agresive si manipulatoare a PDL, legea a reusit sa stranga semnaturi de la oameni si sa treaca de votul in Parlament.
Insa, aici, fundatia ranceda a situatiei este perceptia unora dintre romani.
De la “sa-i omoare, ca si-asa sunt prea multi”, la “haideti, sa iesim cu topoare, cutite, bate, sabii si sa-i omoram pe toti!” si pana la “bine, ma, iubitorule de animale, ia-i tu pe toti acasa” – comentarii existente pe site-urile ziarelor si televiziunilor la stirile cu tematica asta – totul e ca o cangrena spirituala, dar mai ales intelectuala. Pentru ca asta lipseste multora dintre romani. Un minimum de cultura si decenta.
E greu sa explici unora cu idei ca cele de mai sus ca, daca te pretinzi civilizat, pretinde-te pana la capat.
Nu poti sa mananci caviar cu manusi si tacamuri de argint, iar la final sa-si sugi dintii si sa ragai. Nu merge.
Dar sa raspund cu argument la cateva din cele mai dese “invocari” ale partii adverse.
“Sa-i omoare, ca eu nu mai pot sa-mi duc copiii in parc, mi-e frica sa ii trimit singuri la scoala” – sigur, daca trecem peste tonele de fier si petrol pe multe roti printre care se strecoara zilnic copilul tau spre si dinspre scoala, pericolul hotilor, al violatorilor, al criminalilor pe doua picioare, ajungem la cei pe patru.
“Sa-i omoare pe toti, pe toti, ca ne-am saturat de ei!” – raspunsul nu poate fi decat: Heil Hitler!
“Bine, ma, daca-i iubesti atat de mult, ia-i tu pe toti acasa” – si statul roman de ce mai e acolo?
Cat despre piscul arogantei tampe si al suficientei imbecile: “Hm, mda, da’ cand sunt taiate atatea animale ca sa mancati?” – una e sa ucizi ca sa iti satisfaci o nevoie organica (aceea de a te hrani) si alta e sa ucizi ca la altceva nu te duce capul.
“Sa-i omoare, ca uite, cu sterilizarea nu a mers!” – n-are cum sa functioneze ceva ce nu a existat. Nu s-a sterilizat consistent niciodata. Banii au fost “sterilizati”. Din nou, nu e vina cainilor.
Si desi pare o “risipa nesimtita de bani” – fara sa fie, sterilizarea reala si construirea de adaposturi suficient de mari si decente este cea mai normala solutie. Nu o spun doar eu. O spun vremurile.
Cainii agresivi, bolnavi si turbati sunt, indiscutabil, un pericol public si trebuie izolati, iar in final eutanasiati. Dar si aici intervine o intrebare: cine are siguranta si echilibrul sa decida agresivitatea, boala si turbarea? Pentru ca eutanasierea este clar definita printr-o “moarte fara dureri, fara suferinta, usoara”. Cine a intrat intr-un adapost de animale al statului stie modul sovietic de “eutanasiere” practicat.
Legea asta e inca o manifestare oribila a unui sistem social schizoid.
Iar daca actul asta este perceput ca ceva benign, periferic in mersul curent al vietii romanesti, poate ca e. Dar poate ca e doar o aparenta zvacnire a mastii unui alt monstru uman.
