“Ma, tu nu poti porni o masina? Eu am pornit o stana!”
Scurta anecdota a domnului Vasile Patraucean, dar cuprinzatoare. E una din primele vorbe pe care le are pregatite pentru vizitatorii sai. In prima instanta am ras sanatos, insa dupa o intoarcere pe picioare de 360 de grade si o scurta drumetie in apropieri, am priceput esenta acelor vorbe.
De la resedinta de judet, municipiul Suceava, si pana in satul Falcau (comuna Brodina) nu e mai mult de o ora cu masina. Asfalt, carute, fan, case ingrijite, oameni decenti. Fac stanga undeva si parasesc asfaltul pentru consacratul drum de tara. Pietris, praf, un parau care s-a dovedit incapatanat cu masina, o poteca “mancata” de multe roti deja, vreo doua porti de lemn si…
Cu ochii jinduind spre departari
Sus, o bolta ca de sticla – argintie si gata sa sparga mii de “cioburi” de apa; sub ea, muntii mereu drepti, cu o aroganta indreptatita parca; de pe ei coboara potop de copaci. Tot asa, pana “ating” cu ochii valea dintre lanturile muntoase.
Imi este cu regret ca scriu randurile de fata, stiu bine ca “rup” magia traita acolo. Mi-as fi dorit sa ma arunc intr-o capita de fan si sa-mi las spiritul acoperit de cuvintele pamantului.
In timp ce ma vad inghitit de lanul de flori de camp – “plansa” a unui pictor nebun de romantic, in timp ce ma uit stupefiat la capitele de fan impecabil aranjate, stau in loc si incerc. Incerc sa pricep unde sunt, ce fac aici si cum de exista asa ceva pe pamant.
Vreau sa merg intr-o parte, ochii fug intr-alta, nasul e ademenit intr-alt colt, mintea e purtata spre alte zari, bataile inimii imi cer alta tinta si picioarele nu mai stiu ce sa faca. E ca si cum o mie de imagini s-au agatat de mine si rup bucati – tribut cerut cu autoritate.
Pe cat de mari sunt muntii, pe atat de linistitor e efectul lor asupra mintii si trupului.
Cat vezi cu ochii unduiesc vai si dealuri, povarnisuri, linii taiate abrupt in zare, ceata mistificand un loc si asa magic.
Si stiu bine ca urcand si mai mult, voi scoate de sub lacat noi impresii ale zonei. Asa ca ma apuc, alaturi de unul din localnici – Sorin, un barbat tanar mustind de sanatate si pofta de viata – sa urc dealul cel mai aproape. Calc pe un imperiu al faunei – musuroaie de furnici, de cartite,
“concerte” de greieri – cum spune domnul Vasile, soparle si, asa cum am aflat de la oamenii zonei, serpi neveninosi.
“Pe aia de casa ii auzi prin pereti, noaptea, cum fac precum ceasul. Ticaie. Sunt foarte buni pe langa om, curata gospodaria de sobolani si altele.” – e una din multele marturisiri ale lui Sorin, impartasita in timp ce urcam dealul pana in punctul despre care mi-a spus el ca devoaleaza o priveliste splendida. Si cuvantul asta este atat de limitat pentru ce bucurie am simtit in ochi, de acolo, de langa o cabana din lemn. Locul e impanzit de astfel de cochetarii, mici demonstratii de maiestrie si echilibru interior, sculptate in lemnul cel mai natural. La fel, campiile inalta si case mai falnice, cu etaje, vopsite in culori “calde” si ingrijite impresionant.
“A mea e tot din lemn, dar pe afara am pus izolatie termica si am vopsit-o, de-asta nu arata ca una din lemn.”, imi arata Sorin in timp ce-si duce vaca si cele doua viteluse inapoi in grajd, de la pascut. In concordanta cu locul, si animalele sunt curate de parca-ar fi bagate sub furtunul cu apa cel putin o data-n zi. “Nu, nu le spal. Asa sunt ele, doar ca le fac des curat in grajd.”
De sus, din deal, Sorin imi arata zona unde taie granita romano-ucraineana. “Intr-o parte, acolo unde e curba intre munti, si in cealalta parte, acolo unde e dunga in mijlocul padurii de pe munte; s-au taiat copacii ca sa fie delimitata linia de granita.” De altfel, primul semn al proximitatii ucrainiene l-am primit mult mai devreme, de la radioul masinii, cand undele romanesti se “incalecau” cu cele ale vecinilor de la nord.
Omul locului – taranul, emblema a istoriei si muncii romanesti
“Domnule, eu sunt un om simplu!” se scuza cumatrul Vasile de fiecare data cand vrea sa-si spuna parerea. Si se scuza degeaba, pentru ca omul asta in varsta de 69 de ani are mai multa inteligenta si educatie democratica decat am intalnit in mari centre urbane, la “mari” oameni cu “educatie”. Si se explica de ce: muncitor de cand se stie, traieste bine alaturi de sotia sa – doamna Elisaveta, cu aceeasi varsta de 69 de ani, formand familia Patraucean.
Aici sus, in Falcau, locuiesc de doi ani si le merge bine; au o casuta din lemne, cateva straturi de legume si zarzavaturi, trei vaci si trei vitei, fan si esenta – liniste. Si, desi izolarea este o binecuvantare, taranii de aici nu au lasat-o sa ii cuprinda in totalitate: familia Patraucean are curent electric tras de la un vecin din vale, telefon mobil si televiziune prin satelit.
Insa toate astea nu au aparut din senin; recunosc multa munca pe fetele si trupurile celor doi batrani tarani. Iar vocea lor e atat de prietenoasa si naturala, incat e uimitor cat de bine mascheaza necazurile lor.
Despre ele am discutat cu batranul gospodar; politica, istorie, geografie – o minte impresionanta, cu sclipiri pe masura.
Este uimitoare stapanirea de sine a celor doi, dupa atatea prin cate au trecut. Iar umorul batranului si ospitalitatea lor fac dintr-o dupa-amiaza de vara, o placere.
Toata magia Bucovinei este adunata aici, in culmile satului, in firele de fan, in fiecare respiratie de sanatate, in taranul roman – zdravan, cinstit, modest.
Satul Falcau este ca o privire surda de repros la galopul intoxicant al economiei de consum, un templu al tacerii agatat de nori in valtoarea dementei industriale atat de zgomotoase.
