Costica – Hai va rog mai in fata !
Marioara – Aaaaaaau !
Costica – Haideti doamna ! Inaintati !
Marioara – unde dom’le?! Nici nu mai pot sa respir!!! Aaaaaau ! nu te mai impinge dom’le nu intelegi !
Nea Chiriac (Soferul) – Mai e loc in spate ? Mergeti va rog in spate ! Am deschis usa
Nicusor – unde-i mai sui bre nea Chiriac ? ca murim aici!
Nea Chiriac – hai hai lasa gura ca toti vor s-ajung’acasa !
Florica – deschideti va rog geamul … ptiuuu ne sufocam aici ! dom’ sofer hai bre odata ca murim aici !
Nea Chiriac – hai hai ! inca putin ! gata in spate ?
Gheorghita – gata dom’sofer !
Nea Chiriac – haideti doamna putin mai sus. Faceti loc oleaca !
Pssssssss . . . se inchid usile, motorul incins incepe sa zguduie hardughia si se face liniste. Geamurile deschise pe ambele parti lasa sa circule o briza racoritoare binemeritata. Toti sunt multumiti, isi mai fac loc pe ici pe colo printre coastele vecinului de culuar si incep sa discute acompaniati de motorul care se chinuie sa faca fata primului obstacol important, dealul de la Gastesti. Dupa inca vreo doua opriri, asfaltul se racoreste serpuind in Padurea Motca. Ce-a fost mai greu a trecut si de la o statie la alta aerul si linistea castiga teren in fata zumzetului obositor. Obosit si uzat peste masura, Batranul castiga si ultima lupta a cursei iar la vederea Prietenului sau, cu varsta de 600 de ani, din fata CAP-ului, pe nume "Parul Lui Sticea", tuseste ragusit si parca prinde aripi. Pietroaiele de pe drum scutura de nervi ultimii pasageri iar Inaripatul se arunca nerabdator in ultima vale, ultima curba, ultimul delusor spre … ultima oprire.
Psssssssss . . . se deschid usile si lumea coboara . . . in liniste.
In linistea satului, Batranul e lasat in urma. Nea Chiriac si-a facut datoria. El, un om posac, si Batranul, mereu acelasi, au reusit sa ne aduca intr-o lume de basm. Un gest frumos, involuntar, prea putin constientizat de multi.
E greu sa descrii in cuvinte ceea ce inima simte atunci cand ai ajuns acasa. Drumul, aerul cald si vantisorul care-ti ridica usor colbul in cale, soarele care se joaca printre ramuri si te convinge sa te urmaresti cu pasi repezi, casele si oamenii ce-ti dau binete rapunzand cu un zambet larg si, cand ridici privirea de la ultima piatra pe care ai lovit-o, Teiul din fata portii, cu un fosnet al frunzelor, iti spune ,, – Bine ai venit acasa ! „
Imi sunt dragi si au multe de povestit. Cum altfel ? Ei si zbuciumul lor, ei si linistea lor, mi-au pastrat intotdeauna un loc cald langa soba. Si dimineata, cand deschid ochii, ma intampina un suflet cald si o cana cu lapte. Sunt mereu aceeasi, ca si lumea lor. E lumea mea. Sunt primii pasi si primele imagini si-ntotdeuna, in fiecare dimineata, acelasi soare’n fereastra ma privea. Tot el ne urmarea de fiecare data pe drumul pana’n tarna, de fiecare data insotiti de un carlanas, de el ne’adaposteam la umbra unui stog de paie sau gluga de strujani la pranz pentru a lua masa si apoi pentru odihna bine-meritata de amiaza. S’apoi, pe seara, ne luam ramas bun predand stafeta lunii, martora jocurilor din fata portii si, mai tarziu, a primelor intalniri.
Si fiecare dintre aceste momente, prin farmecul lui, ma facea sa imi doresc ca nimic, din tabloul lumii in care traiam, sa nu se schimbe.
Viata insa, isi urmeaza cursul . . .
citeste si :
